Viața trece doar în grabă,
Ca un cântec lin de vânt,
Ieri erai doar joc și zâmbet,
Liber pe acest pământ.

Anii vin apoi cu visuri,
Tinerețea arde-n foc,
Omul crede că-nainte,
Va avea mereu noroc.

Planuri mari se nasc în minte,
Drumuri multe se deschid,
Și aleargă omul grabnic,
După lucruri ce-l ucid.

Strânge aur dar și slavă,
Vrea în lume nume sus,
Dar uitând de veșnicie,
Stă departe de Isus.

Zi de zi se duc și anii,
Ca nisipul într-un ceas,
Și nici omul nu pricepe,
Cum în urmă au rămas.

Casa crește, muncă multă,
Visurile cresc și ele,
Dar în taină timpul șterge,
Anii tinereții grele.

Într-o zi sosește clipa,
Când puterile slăbesc,
Pașii dârzi a-i tinereții,
Nu mai pot, nu se grăbesc.

Iar oglinda spune taina,
Anilor ce-au fost trăiți,
Chipul poartă semnul vremii,
Și genunchi slăbănogiți.

Atunci omul stă pe gânduri,
Și privește înapoi,
La cărarea vieții sale.
Uneori... doar un noroi.

Viața pare-atât de scurtă,
Ca un vis ce s-a sfârșit,
Mult prea mulți pricep târziul,
Și ce viață au pierdut.

Căci averea și mărirea,
Loc în cer nu vor avea,
Toate-n urma ta vor arde,
Tot ce-ai strâns în viața ta.

La sfârșit rămâne taina,
Unui loc mic de pământ,
Unde omul lasă lumea,
Coborând într-un mormânt.

Dar ferice de acela,
Care-n viață L-a urmat,
Pe Isus, Izvorul vieții,
Domnul sfânt și minunat.

Pentru el mormântul rece,
Nu e capăt de destin,
Ci doar poarta către ceruri,
Și spre harul cel divin.

De aceea, om al lumii,
Ești prin viață frunză-n vânt,
Domnului să-i dai tu viața,
Până nu-ajungi în mormânt.

Viața-i scurtă ca și roua,
Ce dispare dimineața,
Dar cu Domnul ea devine,
Veșnicie, har și viață.
Amin