Cu părul vâlvoi şi cu ochii holbaţi,
Pe poarta din dos se strecoară,
O umbră sihastră cu chipul de ceară,
Se-ngesuie-n șirul de-aprozi adunaţi,
De preoţi bărboşi, cărturari însemnați,
În curtea de-afară.

O slujnică fuge cu paşii vioi
Să-l vadă de-aproape mai bine:
— „Îţi spunem Şalom, Pace ţie, străine,
Dar, cum de-ai venit chiar şi tu pe la noi,
Când tu și Isus aţi umblat amândoi,
Pe-atâtea coline?”

— „Şalom, Pace ţie... Dar nu ştiu ce zici!”
(Răspunde străinul cu-asprime),
Şi altă femeie îl vede, şi vine:
— „Aha, deci, pescare, te văd şi pe-aici,
Că ieri cu Isus şi cu-ai Lui ucenici
Erai în mulţime... ”

Şi omul se-ascunde de vorbele lor
Şi vrea să dispară hoţeşte,
Dar vede un foc de cărbuni şi se-opreşte,
Şi-acolo se vâră în vorbă uşor;
Iar unul se-apropie bănuitor
Și lung îl privește.

— „Nu-ncape-ndoială, şi tu eşti cu ei,
Că vorba îndată te-arată,
Eşti din Galileia, ai limba-nfocată!
Vorbeşti ca Isus şi în ochi ai scântei!”
Şi în jur se-adună aprozi, saduchei,
Se face o gloată.

Ca fiara-ncolţită de jur împrejur,
El strigă cât poate cu gura:
— „Ce, vi s-a urcat iar la cap băutura?
Nu-L ştiu pe Isus, nu-L cunosc, şi vă jur,
Eu vreau să-mi petrec, să trăiesc în huzur;
Nimic cu Scriptura!”

Şi-atunci, o tăcere se face de-odat':
În uşa pridvorului mare
Sub bolta de cedru Hristosul apare,
Păşeşte încet şi cu pas legănat,
Împins şi lovit, îmbrâncit şi scuipat...
Şi lumea tresare.

Se uită Hristos către cel preaiubit,
Îl vede la foc de cărbune,
Şi faţa Lui parcă senină îi spune
Ceva prea frumos ca să fie rostit,
Ceva prea sublim ca să fie-auzit:
Ca o rugăciune.

Suveicile ochilor s-au împletit,
Pivirile parcă îngheaţă:
Un Rege scuipat de mulţimea semeaţă,
Şi-un biet ucenic trădător, umilit,
Un Simon bar-Iona, şi-un Rege zdrobit,
Stau faţă în faţă...

Şi tocmai atunci un cocoş din tufar
Suna răguşit deşteptarea;
Un lung cucurigu era doar cântarea,
Căci în adâncimea de suflet hoinar,
Ecoul durerii cu-atâta amar,
Plângea lepădarea.

Şi-atunci într-un geamăt prelung, dureros,
Apostolu-ncepe şi plânge.
Se-ntoarce şi cade, şi mâinile-şi frânge,
Se uită-mprejur, şi-apoi strigă de jos,
— „Vai mie! Chiar eu L-am trădat pe Hristos!”
Şi-n mâini are sânge.

                     ***

Dar fost-a în cronica sfântă lăsat
Să fie şi-alt foc de cărbune:
Şi Domnul cu Petru ca-n zilele bune,
Vorbesc lângă mal, şi Bar-Iona iertat
De trei ori acum către Domnu-nviat,
Iubirea i-o spune.

Iar astăzi întreabă la alt înserat
Pe-alt Simon cu gânduri rebele,
Pe mine, cu toate trădările mele:
— „Simoane bar-Iona, te-ntreb, ai uitat
De crucea pe care am stat atârnat,
În cuiele grele?”

„Te-ntreb, Mă iubeşti mai sublim, mai presus
De toate simţirile firii?
Mai mult decât poate cântarul vorbirii
Să pună-n cuvinte, oceanul nespus,
Imens, nesfârșit, cât e cerul de sus,
Fiorul iubirii?”

... O, Doamne Isuse, Tu știi cât iubesc
Şi cât mi-e măsura-n suflare,
Dar umple-Mă Tu cu iubirea Ta mare,
Cuprinde-mă-n harul Tău dumnezeiesc,
Mereu mai aprins să iubesc, să trăiesc
A Ta-mbrăţişare!