Dacă ai fi vânt,
pe unde ți-ai sufla nenorocirile?

Șuieratul de toamnă târzie,
prin frunze bolnave,
să ți-l audă copiii,
să se bucure că aduci iarna...
Imaginându-și că vei aduce zăpada —
și unde ți-ai sufla frustrările
când brazii nu mai vor să-și arunce podoaba?

Dacă ai fi vânt, cum ți-ai liniști răscoala
adunată de o viață?

Când sufletul cont nu mai ține
de anotimp, de speranță...
de gheață...
Dacă ai fi vânt și ai vrea să te ascunzi,
când știi că nimeni nu te vrea,
unde ți-ai ascunde suflarea?
Când te ridici, când te umfli
și te înalți în mintea celor proști...
și ajungi apoi să te faci una
cu praful din drum
și te calcă toți
scuturându-și picioarele ca și cum n-ai fi...
Mai poți să te aduni
și să dispari,
și iarăși să revii?

Dacă ai fi vânt,
ai ști să te oprești
în fața unei închise ferești?
Ai ști să aștepți
în spatele unei uși zăvorâte,
șuierând un cântec blând?

Ai ști să cânți,
dacă ai fi vânt?
Și dacă da, cui ai cânta?
Te-ai uni cu cântul din inima mea,
care strigă în veci: Aleluia! ?