Nu mă mai scald în mlaștinile noroioase;
Pe aripi, eu, praf de cer mi-am presurat,
Iar zborul meu fi-va urcat mult prea departe
De tot noroiul acela greu în care-am stat.

Eu înapoi nu vreau să mă întorc vreodată,
Pe drumul ce coboară-n jos nu mă mai duc.
Chiar de mă trage iar 'napoi obișnuința,
Cu lucrurile vechi, trecute... nu mă mai încurc.

Chiar dacă ar fi ca să cerșesc, ca cel sărac, firimituri la masă,
Eu mă voi sătura, și duhu-mi plin va fi.
Printre mulțime mă voi strecura-n cetate,
Îi voi atinge haina, iar El mă va iubi.

Departe, în urmă voi lăsa și obicei, și rea voință,
Și strâns voi rămânea alături de ai mei frați.
Voi căuta să-mi îndeletnicesc slujirea,
Voi căuta să urc cu ei pe munții cei înalți.

Eu înapoi nu vreau să mă întorc vreodată;
Privirea îmi arunc doar ca să nu uit
De întuneric și de groapa adâncă
În care am zăcut atâta timp.

O, da, cine s-a prins de plug va trebui să are,
Că Domnului nu-I place ca să dai ‘napoi.
El nu-Și găsește a Lui plăcere-n cel ce-n viață
Pierde credința și nu se-ncrede-n bunătatea Lui.