Vai popor ce-adormi în ziuă,
Ce adesea rătăcești,
Pe a lumii cai străine,
Dragostea tu îți răcești.

Vai de tine va fi-n ziua-n,
Care Eu voi reveni,
De nu-ți plângi cu-amar păcatul,
Moartea te va înghiți.

Se va auzi în tine,
Plânset... căci vei rămânea,
Unde noaptea-i fără margini,
De nu-ndrepți azi viața ta.

Vei cunoaște-acea durere,
Care nu se va sfârși,
Dacă haina ți-e pătată,
În dureri vei coborâ.

Tu trezește-te îndată,
Căci străinii ți-au furat,
Pacea care Eu ți-am dat-o,
Căci de strajă nu ai stat.

Ți-au furat ei și lumina,
Tu pe cale-ai ațipit,
În plăcerea trecătoare,
Ai căzut... te-ai rătăcit.

Azi privirea ta privește,
Spre pământul trecător,
Ești poporule în rândul,
Celor ce-n adânc cobor.

Stă în fruntea ta mândria,
Tu de Mine ai uitat,
Vino astăzi cu căință,
Ca să poți a fi iertat.

Leapădă și dezbinarea,
Ura care te-a orbit,
Scutură popor țărâna,
Praful ei te-a înrăit.

Răutatea este-o doamnă,
Loc de cinste ei i-ai dat,
Ca să îți păteze haina,
Tu poporule-ai lăsat.

Calea-n fată-ți este largă,
Nu e cea pe care Eu,
Sângele vărsam odată,
Ca să șterg păcatul tău.

Nu e cea pe care bice,
Mă loveau... dar Eu tăceam,
Căci prin grea durere ție,
Mântuire-ți aduceam.

Nu mai este mult și vine,
Clipa când voi reveni,
Vreau să îți mai dau o scurtă,
Vreme pentru-a te căi.

Curățire! ! ! , strig la tine,
Lepădare de cei rău,
Ca mireasa înălțată,
Tu să fii poporul Meu.
Amin