Când genunchi-ating pământul,
Se cutremură adâncul,
Marea-nghite valul mare,
Vântul nu mai urlă tare,
Soarele pe cer răsare,
Prin pustie curg izvoare,
Teama se ascunde-ndată,
Când e ruga înălțată.

Când privirea-i ridicată,
Crucea grea este uitată,
Doar de sus puterea vine,
Când e drumul cu suspine,
Se coboară cercetarea,
Când privirea-i către zarea,
Ce va găzdui-ntâlnirea,
Când va coborâ iubirea.

Când e inima deschisă,
Pentru Țara cea promisă,
Va primi ea îndurare,
Va fi dusă la izvoare,
S-o adape cu putere,
În necaz cu mângâiere,
Haina ei va fi curată,
Căci din viață-i adăpată.

Când ființa se închină,
Și-n adâncul ei suspină,
Vine Domnul cu tărie,
Să îi dea și bucurie,
El sub val o întărește,
Închinarea ei iubește,
Îi va fi mereu aproape,
De cei sfinți nu stă departe.
Amin