La poarta îndurării,
Creștinii se adună,
În vremea cea din urmă,
Durerea să își spună.

C-un strigăt ce-i de jale,
Azi pasul își grăbesc,
Doar cu nădejde vie,
Prin vale se hrănesc.

Așteaptă sărbătoarea,
În care vor cânta,
Zburând spre slava sfântă,
Cu Domnul a cina.

Dar pân-atunci mai strigă,
Mai rabdă doar urcând,
Un deal al suferinței,
Furtuna biruind.

La tronul cel de milă,
Se-adună azi creștinii,
Ce-s prigoniți pe cale,
De cei ce sunt păgânii.

Puteri slăbănogite,
În viața lor tot vin,
Nu poposesc... dorința,
Le este-un loc divin.

Cu zâmbetul sub lacrimi,
Ei urc-anevoios,
Pe urma ce-a lăsat-o,
În urma lui Hristos.

Le este scut doar harul,
Un adăpost mereu,
Crezând făgăduința,
Ce-a spus-o Dumnezeu.

La masa cea întinsă,
Se-așeaz-acei creștini,
Ce-au înțeles că-n viață,
Sunt niște pelerini.

Sunt cei ce-s goi de teamă,
Putere au primit,
Să lupte-n vremi din urmă,
Ce astăzi au venit.

În fața lor stă cerul,
Senin și minunat,
Au zborul lin spre viață,
Și sufletul curat.

A lor e-Mpărăția,
A sfinților ce sunt,
O vie mărturie,
În viața pe pământ.
Amin