Mama Mea și frații Mei nu-s doar un nume,
Sunt cei ce-mplinesc Cuvântul Meu în lume,
Sunt inimi ce bat în ritmul poruncii Mele,
Luminând tăcute prin nopțile grele.

Dar tu... ești tu, cu adevărat, fratele Meu?
Sau porți doar o mască în fața lui Dumnezeu?
Ești sigur pe vorba ce-o spui cu mândrie,
Sau e doar un moft din a ta gândire?

Nu cumva, în taină, cauți să Mă ispitești?
Și doar pentru pântec vrei să Mă folosești?
Nu cumva cerșești doar daruri pământești,
Uitând cine ești și spre ce călătorești?

O, ia seama bine să nu te rătăcești,
Tu, care din umbră și țărână ești!
Să nu uiți că viața-i un abur ce piere,
Iar mândria lumii este doar durere.

Vrei să ne judecăm? Mă cerți cu asprime,
Că n-am grijă de cel căzut în mulțime?
Mă întrebi de cel singur, flămând și murdar,
De ce viața lui e un chin și-un amar?

Dar știi tu cum glasul Meu îl cercetează?
Până când inima ta se trezește și veghează?
Căci tot ce ți-am dat, din belșug, cu iubire,
Era ca să-mparți cu el, spre mântuire.

Vă trimit prin lume, ca frați și surori,
Să fiți unii altora brațe și ajutor
Să nu cunoașteți lipsa, nici jalea, nici teama,
Căci Eu sunt cel care vă poartă povara.

Și chiar de-or veni încercări și poveri,
Nu uita că Eu sunt Cel de azi și ieri,
Nu trăi doar prin simțuri, prin lutul ce piere,
Ci privește prin Mine... spre înviere!”