E frig aici, şi vântul bate;
O Doamne, n-ai un cojocel?
Zâmbeşte Iosif şi îşi scoate
Sumanul moale de pe spate
Să se-ncălzească Pruncu-n el.

Cum poate un copil în paie
Şi-n scutece să doarmă dus?
Maria-n lacrimi se îndoaie,
Îl leagănă ca-ntr-o copaie,
Şi-i cântă blând: „Isus, Isus!”

Iar Pruncul tremură, scânceşte...
E-aşa de firav şi de mic!
Atentă mama Îl păzeşte,
Cu mâinile Îl înveleşte,
Şi-L vede mare şi voinic.

Cum va putea oare să-nveţe,
Să-şi ţină-n braţe Pruncul sfânt?
Îl mângăie cu-aşa blândeţe,
Îl soarbe-n drag de frumuseţe,
Şi îngenunche pe pământ.

Cu ochii parcă vrea să spună:
„Copilul meu, odorul meu!”
Dar greu cuvintele-şi adună,
Şi-n şoaptă, inima ei bună
Rosteşte: „Doamne, Dumnezeu!”

E frig aici, în omenire,
Sumanul nu-i mare câştig!
Dar când în jur e fericire,
Şi-n iesle Soare de Iubire,
Cine mai simte că e frig?