LA RÂURILE BABILONULUI

Ps. 137

Pe maluri de râuri străine stau fiii robiei și plâng
Și plini de batjocuri și glume stăpânii deodată se strâng:
”Cântați-ne doar o cântare. Fiți veseli acuma, nu triști …”
Cuvintele cad ca o piatră lovind cu putere-n psalmiști.

Dar replica vine cu forță și c-un argument viguros:
”Cum să cântăm noi în Babel cu sufletul nostru pe dos?
Pământul străin ne respinge și crunt ne lovește în crez.
Mesia ne-așteaptă și plânge acum în al morții botez.”

Privesc cu silă ofițerii și nu-nțeleg acest mesaj.
Și totuși iată cântăreții încep să prindă iar curaj.
Vorbesc acum nu pentru alții, ci pentru ei acest panseu:
”De te-om uita Ierusalime pe tine și pe Dumnezeu,

Să-și uite mâna noastră-n luptă pe veci destoinicia ei
Nicicând să nu ne ocolească în viață anii cei mai grei.
Și totuși între neamuri astăzi tu bucuria noastră ești
Ca să-L privim întotdeauna pe Mesia din slăvi cerești.”

O, Doamne, nu uita Edomul cu fapta sa ca de tâlhari
Când a vorbit de rău Sionul predându-i grabnic pe fugari.
Și-acum ascultă Judecata tu, Babilonule-ngâmfat,
Căci Dumnezeul nostru-i gata ca să te vadă judecat!

Noi n-avem altă fericire decât pe Iahve să-L slujim
Și să umblăm în neprihană la fel de mult cât Îl iubim.
Și anunțăm fără zăbavă pe cei ce sunt frați și surori
Să se întoarcă toți acasă căci vine Mesia pe nori.

Ierusalimul sfânt din slavă îl așteptăm necontenit.
Acolo noapte nu mai este ci numai zi fără sfârșit
Adevărata noastră Casă cu mângâieri pentru cei sfinți
Va fi-ntâlnirea minunată între copii și-ai lor părinți.