„Da, copiii mei... , odată,
Rostul vieţii când veţi şti,
Voi să nu uitaţi că Domnul
V-a iubit din veșnicii.”

Era linişte când mama,
Înspre seară ne chema
Şi cu vocea ei de înger,
Din Scriptură ne citea.

Vorba ei era blajină,
Când rostea „Isus Hristos”;
Noi o ascultam în vraja
Chipului ei luminos.

„Da, copiii mei... , odată,
Când Irod era-mpărat
S-a-ntâmplat minunea mare:
Dumnezeu S-a întrupat.”

„N-a venit să cucerească
Lumea noastră cu război,
Ci s-aducă mântuirea
Şi să moară pentru noi... ”

„L-au lovit atunci duşmanii,
L-au străpuns pe crucea rea,
Dar El i-a iubit întruna
Şi în locul lor murea... ”

Tremurau în vocea mamei
Și plângeau vâlcelele;
Se plecau ca s-o asculte
Pe la geamuri stelele.

Ea-ntorcea sfioasă faţa,
Lacrima să nu-i vedem,
Şi andrelele din mână
Scăpau firul de la ghem.

„Da, copiii mei... , odată
Şi pe voi vă vor lovi;
Voi — iubiţi întotdeauna!
Fiţi ai Domnului copii!”