Strigăt către cer
Am strigat către cer,
Dar ecoul s-a pierdut în nori tăcuți.
Am întrebat: Doamne, mă auzi?
Și vântul mi-a răspuns în șoapte reci.
Dar știu și Tu ai strigat odinioară,
Când crucea apăsa cerul pe umeri,
„Ai milă de mine, Tată,
Dar facă-se voia Ta!”
Și atunci am tăcut.
Căci am înțeles că tăcerea Ta
Nu e absență, ci lucrare adâncă,
Și lacrimile mele se prefac în rugăciune.
Acolo, în tăcerea grea,
Se naște credința
Nu din răspunsuri,
Ci din iubirea ce nu pleacă niciodată.
Am surprins o tensiune adâncă , aceea dintre durerea omului care nu se simte auzit și credința că Dumnezeu totuși ascultă, chiar dacă nu răspunde cum sau când vrem noi.