Binecuvântaţi pe Domnul, voi care-aţi gustat dulceaţa
Îndurării de la Cruce, harul care ne dă viaţa!
El e Cel din veșnicie, Cel ce este, Cel ce vine!
El, Nădejdea mântuirii pentru lumea de suspine.

Înaintea Lui se pleacă şi Îi cântă Osanale,
Sfânta cerului oştire, cu timpane şi chimvale.
Universu-ntreg răsună, cerul tot şi tot pământul,
De cântarea proslăvirii Dumnezeului Preasfântul.

Peste Scaunul de slavă serafimii zboară-n cete,
În veşminte de lumină şi cu soarele în plete;
Se aude pânʼ departe strigătul lor de cascadă:
Sfinţii Domnului din ceruri defilează în paradă.

„Sfânt e! Sfânt e! Sfânt e Domnul!” - strigă oastea îngerească.
... Dar El face semn cu mâna, imnurile să se-oprească.
„Să se-oprească-n Cer cântarea? Aşa-i, Doamne, a Ta vrere?”
Şi din zare până-n zare, s-a făcut atunci tăcere.

Stau încremeniţi ca stânca heruvimii fără pată,
Care ţin în teci de-aramă sabia învăpăiată.
Se ridică Împăratul, şi Se-apleacă în uimire.
Nu mai mişcă nici o frunză, a-nlemnit întreaga fire.

Ce se-aude de departe? Jos, într-un ungher de lume,
Nişte năcăjiţi se roagă şi pronunţă sfântu-I Nume.
Şi tot ei apoi încearcă printre lacrimi o cântare,
Dar se-aude doar atâta: „Slavă Ţie, Doamne mare!”