Ierusalime, scumpa Mea Cetate,
Nu plânge azi de-atâtʼ amar şi chin,
Urgiile din tine le voi scoate
Şi te voi umple iar cu nestemate,
Cu antimoniu, sardiu și rubin.

Toţi munţii-n pulbere de s-ar preface
Şi dealurile-n praf s-ar destrăma,
Chiar cerul în cenușă să se-mbrace,
Dar Legământul Meu de har şi pace
Neclătinat în veci de veci va sta.

Căci Eu sunt Dumnezeu care vorbeşte,
Sunt Făcătorul tău şi Domnul tău,
Sunt Cel care de-a-pururi te iubeşte,
Stăpânitorul care te păzeşte,
Sunt Domnul, Răscumpărătorul tău.

Iubita mea, bătuto de furtună,
Cetate părăsită în gunoi!
Saronul iar va fi păşune bună,
Sionul iar va fi ca o cunună,
Moşia Mea în vremile de-apoi.

Voi pune pietre scumpe şi curate,
În zidurile tale de iaspis,
Mărgăritare-n temelii voi bate,
Ocolul ţi-l voi da cu nestemate,
Cetatea Mea, Cetatea Mea de vis.

În tine voi turna o slavă mare,
Şi neamurile-n tine vor umbla,
Iar împărații îţi vor da onoare,
Uimiţi de-aşa splendori nemuritoare,
Căci Mielul va fi-n veci Făclia ta!