Ai așternut tăcerea, peste a mele rane,
Ca să cunosc sub pietre, ce-i vindecarea Ta,
Născută-i vindecarea din pace și iubire,
Ai pus din ele-n mine, ca să te pot avea.

Ai așternut tăcerea pe gurile deschise,
Să mă rănească-n vremea, în care doar luptăm,
Dar mâna Ta străpunsă, ea gurile închise,
Cum le-nchidea îndată, cu drag eu o priveam.

Ai așternut tăcerea, pe marea tulburată,
Să nu-i cunosc adâncul ce nu este la mal,
În jurul meu prezența-ți, doar Tu ai așezat-o,
Să nu m-atingă teama adusă de-al ei val.

Ai așternut tăcerea când soarele pe ceruri,
Ascuns era de norii, veniți a doborâ,
Ființa-mi obosită de lupte și prigoană,
Dar n-ai lăsat o clipă, eu norii a urâ.

Ai așternut tăcerea sub cerurile-nalte,
Când tulburat văzduhul ca să opresc dorea
Pe braț străpuns de cuie mă așezai îndată,
Să fiu mereu spre viață, spre-Mparația Ta.

Ai așternut tăcerea, pe viața-mi tulburată,
Ca să răsară soare, în timpul ei cel greu,
Să pot privi spre zarea, ce se arată-ndată,
Atunci... la revenire, iubite Dumnezeu.

Ai așternut tăcerea și nimenea vre-o dată,
Să-mi fure din ea pacea, o, Doamne n-a putut,
A cerului oștire, îmi este adăpostul,
Și vieții mele Doamne, doar Tu îi poți fi scut.

Ai așternut tăcerea, s-aud cântarea nouă,
S-aud un glas din ceruri, ce-i dulce, blând, duios,
Ce minunată este, cu cerul părtășia,
Atunci când în tăcere, prezent este Hristos.
Amin