Când poposesc la cruce jos,
Fierbinte dorul mă cuprinde,
Eu aripile îmi deafac,
Ce visu-mi de pământ desprinde.

Întinsul cerului mi-e drum,
De nori n-am teamă niciodată,
Căci Cel ce drumul mi-a deschis,
E Dumnezeu... îmi este Tată.

Spre cer când ochii îmi ridic,
Lumina-mi stă mereu în cale,
Mă-nviorează să nu fiu,
O pradă pe adânc de vale.

În zborul lin mă desfătez,
Pe urma Lui găsesc plăcere,
Căci Cel ce urma a lăsat,
Mi-aduce numai mângâiere.

În noapte merg spre răsărit,
Condus de ruga-nflăcărată,
N-am teamă de al nopții greu,
Spre răsărit calea mi-arată.

Acolo soarele pe cer,
Cu strălucire mă așteaptă,
El este ajutorul meu,
El este Cel ce-mi este Tată.

Când mă opresc pe drum privind,
Spre jertfa ce-a adus iertare,
Mă prăbușesc și-adânc suspin,
Durerea Lui a fost cea mare.

Tăcerea ce s-a auzit,
Alină dorurile mele,
Să nu mă clatin când sosesc,
În fața mea vremuri mai grele.

Cu pas alergător grăbesc,
Spre-o zi cu mare întâlnire,
În graba mea din zori trudesc,
Căci viața-mi este-o pregătire.

Iubirea mi-e mărgăritar,
Care mă poartă-n biruință,
În inimă o port mereu,
Cu ea sunt toate cu putință.
Amin