Urcăm mereu pe-un munte de suspine,
Din gherla deznădejdilor amare,
La pacea însoritelor coline,
La culmea bucuriei viitoare.

Și rănile la fiecare treaptă
În mâinile ce se agaţă-n stâncă,
Sunt preț prea mic faţă de ce ne-așteaptă
Pe culmea care nu se vede încă.

“Ferice de acei săraci cu duhul... ”
- Hristos ne spune taina nemuririi -
Iar Stânca tare ce-a cuprins văzduhul
E Muntele înalt al Fericirii.

Ne-am aţintit privirea prin zăbrele,
Acolo, peste zările albastre...
Și-n vârful strâns de-a norilor perdele,
Ne-am pus tot dorul visurilor noastre.

Urcăm mereu spre culmea însorită,
Către Sion, grăbim la întâlnire,
Urcăm desculţi poteca preasfinţită,
Urcăm pe Muntele Iehova Ire!