Dă-mi Muntele acesta, Doamne,
dă-mi Muntele cu tot ce are.
Cu vânturi și troiene grele,
cu brazi, fâneţe și vâlcele...
Dă-mi Muntele, cu fruntea-n soare,
dă-mi Muntele, cu tot ce are...
Ca să nu pierd viziunea sfântă,
dă-mi, Doamne, Muntele de stâncă...
Cu șipotul grăbit de ape,
cu bolta cerului aproape,
peste prăpastia adâncă,
dă-mi, Doamne, Muntele de stâncă.
Să urc voios spre înălţime,
cu mintea fragedă, curată.
Pe cărăruia din pădure,
pe lângă tufele de mure,
ca și copilul de-altădată,
cu mintea fragedă, curată...
Să stau pe Muntele cu ceață,
să nu mai văd nimic din lume,
să nu aud minciuni și ceartă,
și despărțirile la poartă,
și tot ce e deșertăciune...
Să nu mai văd nimic din lume...
Să simt că-i cerul lângă mine,
și că-mi întinzi și mie mâna.
Că mă ridici pe culmea-naltă,
unde doar îngerii tresaltă,
să simt cum piere-n hău ţărâna,
și că-mi întinzi și mie mâna...
Dă-mi Muntele acesta, Doamne,
dă-mi muntele cu toţi uriaşii.
Năvalnic dacă mă înfruntă,
în încleștări de luptă cruntă,
doar Tu călăuzeste-mi pașii,
dă-mi Muntele, cu toţi uriași...
Dă-mi, Doamne, Muntele cu slavă,
dă-mi Muntele ca moștenire...
Să ies din valea unde moare
orice dorință și visare,
să urc la Tine în mărire,
dă-mi Muntele ca moștenire...