Se scutură azi timpul, cu frunze aurite, un dor mereu mă poartă, spre clipele-asfintite,

Se trece chiar și vremea, cu vânt alergător, ce-mi flutură ființa, setoasă... la izvor.

Tăcerea nopții calde, în asfințit sosește, când luna drum în noapte, sub străluciri croiește.

Răbdarea mă cioplește, furtunile ce vin, mă fac să strâng doar rodul, ce-aduce un suspin.

Îmbrățișez și valul, ce mă poartă spre mal, n-am teamă eu de valul, ce-aduce un alt val.

Mă odihnesc în taina, ce stelele-o cuprind, amurgul mi-e prieten, în el eu mă desprind.

Prin umbrele iubirii, îmi fac drum ca să trec, spre primăvara vieții, eu fruntea îmi aplec.

Sub pleoape-ngreunate, eu ochii îi deschid, să trec de timpul care, în față-mi stă rigid.

Ating și infinitul, cu glasu-ndurerat, de cineva de dincolo de vreme-i ascultat.

Aștept o revenire, privind mereu în sus, nu obosesc în vremea, ce este la apus.

Îmi dă putere luna, și strălucirea ei, să nu mai port fiorul, din anii cei mai grei,

În palmă strâng puterea, să pot înainta, aștept doar răsăritul, atunci... eu voi pleca.
Amin