Când pe cer răsare luna,
Pe-a ei raze argintii,
Urcă gândul meu întruna,
Zboară până-n veșnicii.

Lumineaz-a mea cărare,
Până-n Raiul cel ceresc,
Mă ridică după stele,
Până-n loc Dumnezeiesc.

Mă inundă cu blândețe,
Mă înbracă-n portul ei,
Ce-i o haină strălucită,
Care poartă anii grei.

Tainic mă scufundă luna,
În sclipirea ei mereu,
Ca să văd minunăția,
Ce o are Dumnezeu.

Ca și luna argintie,
Sufletul îmi e aprins,
Ce se zbate printre clipe,
Dar el nu se lasă-nvins.

Chiar de-i noaptea-ntunecată,
Îmi croiește-un drum spre cer,
Luminează strălucită,
Nu vrea luna ca să pier.

Ea mă scaldă-n duioșie,
Umbrele când se trezesc,
Sub lumina-i călduroasă,
Eu în noapte nu opresc.

Ea îmi dă și ajutorul,
Cel trimis de Dumnezeu,
Ca să nu simt greul nopții,
Uneori ce-i mult prea greu.

Inima în noapte-i cântă,
Glasul meu e înălțat,
Până dincolo de golul,
Vremii ce ne-a-ndepărtat.

Chiar de-i noaptea rece... lungă,
E cu mine El mereu,
Luna îi ascunde fața,
E în ea... El... Dumnezeu.
Amin