Chiar dacă fruntea mi-a-ncrețit,
iubirea-n mine crește,
cu viața spre-un nemărginit,
mereu doar înflorește.

Un răsărit s-a arătat,
și pentru mine-odată,
luminatorii când pe cer,
aveau splendoarea toată.

Chiar dacă anii au trecut,
cu sufletu-mi ce tace,
în tulburarea cea de vremi,
ființa-mi are pace.

Culoarea timpului târziu,
ce este aurie,
s-a așternut să calc pe ea,
dar merg spre veșnicie.

Chiar dacă viața s-a trecut,
cu ea și tulburarea,
alerg mereu spre infinit,
să-mi împlinesc lucrarea.

În brațele ce m-au salvat,
e viața mea purtată,
cu Dumnezeu spre răsărit,
e astăzi alergată.

Ating limanul cu priviri,
ce sunt neobosite,
iertarea Lui m-a slobozit,
alerg spre infinite.

Chiar dacă fruntea mi-a-ncrețit,
un dor e viu în mine,
îmi cerne viața... să ajung,
în cele ce-s divine.
Amin