Am avut cândva în palme, o frântură de pământ...
Mirosea de parcă-n sfadă, florile dintr-o livadă
și-au pus stropii din petale într-o aripă de vânt,
hotărând ca tot parfumul numai într-un loc să cadă,
peste bulgărele frânt...

— Bulgăre de glie rece, spune-mi, cum de eşti așa
parfumat cu gingășie, într-o lume de pustie?
Farmecul de unde-ţi vine, și parfum cum poţi avea,
când în jur e toată lumea doar gunoi şi bălărie,
putregai și ură rea?

— Ce să spun? Sunt doar ţărână, doar o pulbere de lut...
Cum mă vezi la-nfățişare, sunt un bulgărʼ oarecare,
fără chip şi fără stare, fără nume cunoscut...
— Dacă ești pământ, atuncea, cum de ai miros de floare,
și parfum aşa plăcut?

— Vrei să știi care-i mireasma dusă-n zare de zefir?
Și de unde oare vine, tot parfumul ce e-n mine?
L-am cules în nopţi de veghe într-al inimii potir,
când aicea lângă mine, în gunoiul de rușine,
a crescut un Trandafir!

... Doamne, fă-mă să știu astăzi, în pământul frământat,
în bucata mea de glie, să adun comoară vie,
din iubirea Ta, Isuse, doar parfumul Tău curat...
Și să fiu ca Tine-n lume, — plin de har și bucurie —
Bulgăre înmiresmat!