Ai călcat oare pe urma și pe drumul meu vre-o dat? ,
Ca să spui că sunt o slabă, să mă judeci ne-ncetat.

Ai vărsat a mele lacrimi? , ai simțit durerea mea? ,
Ai trăit tu pentru mine? , mi-ai dus crucea? , ești sub ea?

Ai fost tu oare acela, ce-a strigat în locul meu? ,
Nopțile când erau zile, tu îngenuncheai mereu? ,
Ca să vii să-mi spui că viața, e ușoară... nu e grea,
Ți-ai pus umărul vre-o dată, să-mi duci crucea-n viața ta?

Cercetează-te pe tine, nu trăirea ce-o am eu,
Nu-mi știi plânsul, nu-mi știi drumul, nici urcușul ce-l urc greu,
Nu-mi știi inima străpunsă, de săgețile ce vin,
Nu cunoști c-a mea tăcere, e scăldată în suspin.

Nu cunoști nici ce înseamnă, cum este să fii lovit,
Chiar de cei de lângă tine, chiar de cei ce i-ai iubit,
Nu-mi știi rănile ascunse, nu tu ești cel ce le duci,
Sacul suferinței mele, nu ești tu cel ce îl urci.

Nu mai sta privind pe margini, viata mea de nu-o trăiești,
Căci a ta menire este, în a ta doar să privești,
De e una cum e cerul, sfânt, curat cum Domnul vrea,
Doar atunci sa îmi ceri voie, să privești și-n viața mea.
Amin