Nu-ți poți deschide inima oricând,
Căci dorul și durerea n-au cuvinte,
Și treci prin lume, tăcut și tremurând,
Sub timpul ce nu stă să ne mai asculte.

Nu poți mereu să dăruiești un zâmbet
Când sufletul ți-e frânt și gol pe dinăuntru,
Nici sănătatea nu-i un drept de zbucium,
Ci-i un cadou ce piere ca un suflu.

Cât de ușor strigăm: „Să faci dreptate!”
Când noi greșim în fiecare pas,
Și ne numim cu fală astăzi „frate”,
Dar ura e tot ce ne-a mai rămas.

Clădim castele din orgoliu și din fapte,
Să vadă lumea cât suntem de buni,
Dar adevărul piere-ncet în noapte,
Suntem doar actori în propriile minciuni.

Îl lăudăm pe buze, cu mândrie,
Dar inima ne e un sloi de gheață,
Iar dragostea, acea sfântă făclie,
S-a stins sub masca rece de pe față.

O, omule, nu-ți va fi dat la infinit
Să-ți bați joc de chemarea Celui Sfânt,
Căci vine ziua-n care, regretând cumplit,
Vei fi un simplu praf purtat de vânt.

Fii tu lumina ce-o vrea Cel de Sus,
Nu te uita la frații ce te dor,
Căci dincolo de tot ce-a fost de spus,
Rămâi doar tu cu-al tău Mântuitor.

Iubește fără margini, fără teamă,
Nu ridica orgoliul peste stele,
Căci Cel ce pe nume astăzi te mai cheamă,
Vede și ruga, și faptele tale rele.

Căci într-o clipă, El poate să ia
Tot ce-ai crezut că-i al tău pe vecie,
Alegerea e simplă: e doar a ta,
Să fii un fiu... sau doar o umbră vie.

Să nu ridici privirea cu mândrie
Spre cel sărac ce-ți trece pragul casei,
Ci dă-i iubire, dă-i din bogăție,
Căci tu ești doar un serv al milei Sale.

Păstrează-ți haina albă și curată,
Chiar dacă drumul este plin de gropi,
Căci Domnul vine, viața e gata,
Să-și ia acasă copiii Săi... cei buni.