Dacă n-ai fi...

Daca n-ai fi...
N-aș ști ce e lumina
ca valul apei, fața mierii,
ce scaldă în arșiță
și acoperă în dulceață
sufletele întristate.
N-aș ști ce este verdele...
Aș vedea pomii goi,
Fără frunze...
Ca niște condamnați
Stând în picioare
Care-și așteaptă pedeapsa la moarte.
Florile ar fi bețe uscate
Înfipte-n tină,
Cu gura larg deschisă,
Ca sperietorile în noapte.
Grâne? n-ar fi fost...
Nici viață...
Munții ar fi fost amenințări
Pentru o mare întindere de umbre,
Conturate-n negru
Pe care le-aș recunoaște ca oameni
Osândiți la întunericul veșnic.