Pe drumul întristări, urca un biet... zdrobit,
De lovituri de bice, ce n-au încetinit,
Când rană după rană, pe spate îi lăsau,
Acele pietre care, spre El le aruncau.

Urca plin de durere, căci El desculț era,
Pe-un drum plin doar de pietre, dar tot nu se oprea,
Urca mereu spre locul, în care-au pregătit,
Păgânii ca să fie, pe cruce răstignit.

El o ducea în spate, tăcut mereu căra,
Era a omenirii, El pentru ea plătea,
Atâta suferință, și pentru-acest pământ,
El dealul căpățânii, urca doar suferind.

Pe margini de mulțime, era mereu hulit,
Scuipat era de oameni, dar și batjocorit,
Cu-o față-nsângerată, căci l-au încoronat,
Cu spini ce îl străpunse, pe Fiul de-Mpărat.

Urca ca El să fie în chinuri omorât,
El s-a lăsat pe cruce, de cei răi răstignit,
Chiar de era urcușul, el unul mult prea greu,
La mine și la tine, El s-a gândit mereu.

A vrut ca să salveze, cu sângele vărsat,
Întreaga omenire, s-o spele de păcat,
Și-atunci urca calvarul, ce-n față îi stătea,
Dar fără clevetire, El nici nu murmura.

Urca tăcut spre culme, știind că El va fi,
Acel care pe culme, în chinuri va sfârși,
Nu și-a întors privirea, spre Golgota privea,
Ca să salveze Domnul, ființa ta și-a mea.

A suferit calvarul, când cuie îi băteau,
În mâini și în picioare, acei ce-l răstigneau,
Cu sulița în coastă, strapuns El suferea,
Putea ca să-i oprească, dar Domnul nu-i oprea.

A vrut până la capăt, să lupte... și-a luptat,
Prin jertfa Lui cea mare, El ne-a răscumpărat,
Ne-a dat o veșnicie, ne-a dat un Paradis,
A vrut să împlinească, cuvântul ce-a fost scris.

A vrut să dăruiască, o viață-n veșnicii,
Să moștenim o Țară, a celor veșnic vii,
Jertfindu-se pe cruce, pe ea nouă ne-a dat,
O-ntreagă-mpărăție, și-un nume de-Mpărat.

Prin jertfa cea adusă, suntem astăzi salvați,
Prin sânge sfânt cu toții, am fost răscumpărați,
N-a fost și nici nu este, mai mare pe pământ,
Vre-o jertfă decât jertfa, adusă de un Sfânt.
Amin(diana)