Te-ai ridicat din adâncime
Pe zidurile noastre te-ai urcat
Și-acolo unde ai găsit fereastră
Te-ai năpustit, te-ai aruncat...
Cu ghiara ta întunecată
Aripa ta de vânt uscat
Cu întunecimea pustiirii
Ai sfărâmat ce-ai apucat
Și-ai sfâșiat atâtea inimi
Atâtea mame, tați, bunici...
Ce știi tu de durerea adâncă
Sau de orfani, ori văduve ce plâng?

Te-ai dus apoi s-ataci pe uliți
Când se jucau niște copii...
Nu ți-a păsat de gingășia,
Cântul din râsul cristalin,
De frumusețea sufletelor lor...
Durerea ce-a rămas în inimi,
Durerea cruntă a părinților...

Ai alergat apoi prin piețe
Din tineri țintă ai făcut
Și i-ai lovit așa deodată
Și iată că au dispărut...

O moarte n-am să-ți închin ție
Niciun cuvânt mai bun,
Niciun trofeu.
Chiar dacă se mai pierde câte-o bătălie,
Mai cade câte-un stâlp sau câte-un crin,
Se apropie și pentru tine clipa...
De-odată vei fi aruncată
În iazul cel de foc și chin.

Nu-i mult până la clipa răsplătirii tale,
Când Dumnezeu îți face un ultim semn.
Prin tine își face împlinirea voii Sale
În mersul oamenilor spre etern.

Tu ai intrat în lume prin minciună
Și azi continui tot așa...
Pe unii îi faci să creadă că sfârșitul
E una cu înfățișarea ta,
Pe alții i-ai mințit că se mai poate,
Pe undeva prin așteptări,
Să-și scape sufletul prin fapte...
Pe care alții pentru ei le săvârșesc.
Tu n-ai cuvânt,
Nu ești decât unealtă
În mâna Marelui Stăpân, să știi...
Ești doar un nod ce ne mai leagă
De trecerea în veșnicii...