Viața care-i pământească, este o deșărtăciune,
Cea în bogăția care dăruită e de lume,
Ce folos are azi truda, omului... care-i sub soare,
E și ea deșertăciunea lumii ce odihnă n-are.

Un neam vine, altul trece, dar pământul e-n picioare,
Răsăritul se grăbește, și apusul cel de soare,
Vântul vine... iarăși pleacă, el pământul înconjoară,
Și întoarce iar în locul, unde-a fost odinioară.

Râurile-n mări se varsă, ele nu vor ca să crească,
Ci aleargă-n locul care, vor din nou ca să pornească,
Toate sunt o frământare, necurmată pe pământ,
Nu se satură s-asculte, dar nici ochiul azi privind.

Totul ce-i făcut sub soare, este goană după vânt,
Ce e strâmb... el niciodată, nu va fi drept pe pământ,
Dar și după nebunie, este-n vânt goana mereu,
Dar și multă-nțelepciune, e durere... este greu.

Multe case sunt zidite, vii... livezi cu meri și prune,
Multe bogății culese, roabe... e-o deșertăciune,
Osteneală fără roade, este pofta ce-o-mplinești,
Cea a inimii ce-ntruna, îi dai tot ce îți dorești.

Alergarea în deșertul vieții care-i pe pământ,
Este o deșărtăciune, ce-o aleargă chiar și-un gând,
Lasă-n urmă golul vieții, vino unde-i plin mereu,
Nu de o deșertăciune, într-un plin de Dumnezeu.

Vino pe cărarea care, unde totul are rost,
Nu va fi deșertăciune, viața ta... cum ea a fost,
Vei avea un sens... o țintă, totul mereu plin va fi,
De iubire... de dorință... de trăire... de-a iubi.