La masa cea de lemn stau aplecată
privind la flori... parcă-mi vorbesc
Aș vrea să scriu ceva despre viață... să îmi dicteze ele un vers...
Înseamnă viața frumusețe? Și încântare în priviri?
Miresme dulci, culori frumoase aprecieri și mulțumiri... ?
Doar un sezon... Și apoi dispar de parcă nu au fost nicicând...
Poate ai trăit și tu odată... într-o grădină înmiresmând...
Și-n anotimpul tău de-acuma te-ai aplecat te-ai îndoit
Vreun spin ți-a înțepat tulpina? Te simți rănit sau otrăvit?
Vreun scai s-a cățărat pe tine și a înflorit cu fală apoi...
Și ai urât de-atunci gradina și nu mai vrei să stai cu noi...
*
Oare ți-ai pierdut dorința să fii sădit în veșnicii?
Căci în gradina cea curata nu v-a fi loc de scai... de spini...
Doar de-o mireasma îmbietoare... S-atragi pe alții la Stăpân
Să fii oglindă pentru ceilalți... Să fii mirosul cel mai fin...
*
Mă uit la floarea ce se-ndoaie și cade-n adieri de vânt
Și mă gândesc ce ar fi viața fără de soare pe pământ?
Ce-ar fi dacă lumina ar sta sub pătură de nori?
O toamnă lungă împovărată dacă ar veni... Ce-ar fi cu noi?
Cât de profundă-i rădăcina? Și-n ce pământ ne-alimentăm?
Şi cât de vie e cântarea sau cât de sincer o cântăm?
Cât de scurtă pare viata privită dintr-un colț senin
Şi cât de lungă pare clipa ce o trăim printr-un suspin...
O, Doamne adă Tu lumina ce va ajuta ca să-nflorim
Și udă-ne cu roua Sfânta să creștem drepți spre-un cer senin
Și din grădina asta mare în care Tu ne-ai răsădit
Strămuta-ne în cer la Tine căci doar pe Tine te-am iubit...