Cum să mă reculeg, Doamne?
Cum să mă adun?
Cuvinte cad cu înfrigurare,
Singure, împrăștiate-n vechiul drum...

Văd pustiul
Și urma pașilor
E scufundată-n noroiul gros...
Dâra șanțului ce-așteaptă, nesătul,
Să greșesc...
Să mă împotmolesc...

Aud cum strigă hăul după mine
Și-așteaptă să fac pasul greșit...
Sau poate că doar mi-am închipuit...

Curge clipa fericită,
Trece... de parcă n-a fost,
Și, dintr-o dată, toate-mi par
Fără vreun rost...

Prețuim prea mult
Lucrurile de nimic
Care ne lasă goi și înstrăinați,
Bem din izvoare
Ce ne lasă mult mai însetați...

Umblarea asta „de-a degeaba” prin lume
Se va întoarce odată
Cu un nemăsurabil regret...

Dar astăzi nu-mi pasă.
Cu neputințele astea cărate în spate
Nu găsesc momentul —
Potrivitul moment —
Ca să scap...

Mă împiedic în fiecare zi,
Mă ridic mai afectat, mai tulburat...
Dar o iau iarăși la drum,
Pe urma celor mai viteji ca mine,
Sperând că mâine o să fie mai bine...

Poate că cerul e senin
Și sunt singurul pământean
Care nu-l vede azi...
Nici ieri?

Poate că mâine...
Mâine voi căuta din nou...
Da!
Mâine va fi acolo pentru mine...

I-am spus sufletului meu
Că iarăși Te voi vedea.

Oricât de grea ar fi întristarea,
I-am spus,
Cum scrie în Cuvântul Tău Sfânt:
„Iarăși Te voi lăuda!”

Nu!
Nu te apleca,
Nu geme înăuntrul tău
Sub crucea ta!

Nădăjduiește în Domnul,
Căci iarăși Îl vei lăuda!