Confruntarea dintre Isus Hristos și Lucifer ne dezvăluie câteva adevăruri adânci despre caracterul, intențiile și puterea lui Dumnezeu. Romancierul rus Fiodor Dostoievski a analizat tema Ispitirii Mântuitorului și a tranformat-o în motivul central al operei sale, „Frații Karamazov”. Pentru Ivan Karamazov, Ispitirea reprezintă cel mai fabulos miracol din lume: miracolul autoîngrădirii. Potrivit lui Dostoievski, Satan i-a oferit lui Isus Hristos trei căi simple pentru a-I testa credința: miracolul, misterul și autoritatea. Însă Mântuitorul le-a refuzat pe toate trei. În legătură cu Isus Hristos, Ivan Karamazov face următoarele afirmații: „Tu n-ai înrobi omul prin minuni, căci dorința inimii Tale este să oferi credința în dar, nu condiționată de miracole”. [1] Pornind de la ideile adânci expuse de romancierul Dostoievski, vreau să prezint șapte adevăruri tulburătoare despre acest subiect.

          Satan I-a cerut Mântuitorului să transforme pietrele în pâini. I-a oferit toate împărățiile pământului și L-a îndemnat să se arunce de la înălțime pentru a verifica promisiunea pe care I-a făcut-o Dumnezeu (de a-L păzi de orice rău fizic). Cele trei ispite par să fie exact calitățile pe care evreii se așteptau să le găsească la Mesia. Neînțelegând realitatea întrupării, Satan nu știa sigur dacă Isus este un om obișnuit, o teofanie sau un înger cu puteri limitate, precum el însuși. L-a provocat pe Mântuitor să facă minuni pentru a vedea de ce putere dispune. Satan i-a prezentat lui Isus doar fața bună o condiției umane, ascunzând-o pe cealaltă. I-a oferit bucuria de a savura pâine fără să transpire pentru producerea ei. I-a sugerat că poate risca fără să fie pus într-un pericol real. I-a oferit satisfacția faimei și a puterii fără perspectiva respingerii oamenilor (doar trebuia să I se închine Diavolului). Pe scurt, Satan i-a oferit lui Isus o coroană în loc de cruce. Ispita la care a rezistat Mântuitorul este lucrul la care râvnim mulți dintre noi - urmașii Lui.

          Confruntarea din pustie readuce în discuția tema despre identitatea lui Mesia. Era nevoie de un Mesia al mulțimilor, care transformă pietrele în pâini pentru a-i hrăni pe oameni? Un Mesia-Rege care să domnească nu doar peste Israel ci și peste celelalte împărății ale pământului? Evreii doreau orice fel de Mesia cu excepția unuia care să pătimească. Însă Isus Hristos a refuzat calea mai ușoară oferită de Diavol și preferată de mulțimi. El ne-a transmis că nu există o cale ușoară lipsită de suferință. Căci pentru a putea mântui omenirea, El trebuia să rămână „nemântuit”.

          Diavolul L-a ispitit pe Isus Hristos să accelereze împlinirea misiunii Sale. Putea să-și atragă mulțimile de partea Lui, dându-le mereu mâncare pe gratis. Apoi ar fi preluat controlul asupra împărățiilor lumii și S-ar fi pus la adăpost de orice pericol. Dacă făcea minunile pe care i le-a cerut Satan să le facă, faima Lui printre oameni ar fi crescut. Dar în loc să le ia oamenilor libertatea, Mântuitorul le-a acordat libertatea de a-L respinge. El a dorit ca oamenii să-L iubească fără să fie manipulați sau obligați la asta, să-L urmeze de bunăvoie, să se lase atrași și cuceriți de El. Împotrivindu-se încercărilor lui Satan de a-L convinge să calce în picioare libertatea umană, Isus a devenit mai ușor de respins. El a renunțat la puterea de a impune credința.

          Puterea lui Dumnezeu este radical diferită de puterea lui Satan. Diavolul are puterea de a constrânge, de a-i manipula și de a-i distruge pe oameni. Imperiile și guvernele lumii au învățat mult de la această putere. În lagărele de concentrare ale naziștilor, paznicii dispuneau din plin de putere asupra deținuților. Recurgând la forță, îi obligau pe deținuți să muncească fără plată. Dar nu-i puteau forța să se lepede de Dumnezeul lor și nici să-i iubească. Puterea lui Satan este exterioară și coercitivă. Prin contrast, puterea lui Dumnezeu este lăuntrică și necoercitivă. Dumnezeu nu vrea să ne manipuleze prin minunile Lui, ci dorește să avem o credință liberă care nu este cauzată de minuni, amenințări sau manipulări. El operează prin transformare lăuntrică, supusă permanent alegerii omului. Dumnezeu știe că puterea poate determina supunerea, dar numai dragostea poate stârni dragoste. Nici cea mai puternică demonstrație de forță nu L-ar putea ajuta să obțină ceea ce dorește. Natura lui Dumnezeu este sacrificiu de Sine. Chemarea Lui se bazează pe o dragoste care este gata să se jertfească. Dumnezeu este dragoste. Dar dragostea se dăruiește tuturor și poruncește numai celor ce se dăruiesc. Dumnezeu nu își dorește dragostea dependentă a unui copil lipsit de libertatea alegerii, ci dragostea matură a unui îndrăgostit, care să-i fie dăruită de bună voie. Rareori a primit El o dragoste matură din partea poporului Israel. Deși i-a eliberat din robia egipteană și le-a dăruit o țară nouă, evreii au început să practice idolatria și să umble după alți dumnezei. Dumnezeu Își dorea o iubită, dar a avut parte mai mereu de un copil nemulțumit (Numeri 14:22) sau de o soție infidelă (Ezechiel 16; Osea 1-3; Ieremia 3). Însă în era Duhului, Isus Hristos are parte de o iubită - multitudinea de credincioși care Îl reprezintă cu demnitate printre oameni și împlinesc voia Sa (adevărata biserică a lui Isus Hristos, dincolo de cultele religioase - Efeseni 5:25-27; Apocalipsa 19:7-9).

          Miracolele pot atrage mulțimile, dar rareori dau naștere unei credințe statornice. Deși ucenicii lui Isus Hristos au fost martori la minunile pe care Acesta le-a săvârșit, L-au părăsit când avea cea mai mare nevoie de ei (după ce a fost arestat). În plus, scepticii sunt mult mai preocupați de miracolele pe care Isus nu le-a săvârșit (de ce a vindecat un singur paralitic la scăldătoarea din Betesda). Chiar dacă miracolele lui Isus au fost selective și nu au rezolvat toate dezamăgirile omenești, acestea au slujit drept semne ale misiunii care îi fusese încredințată, o prefigurare a ceea ce va face Dumnezeu cu întreaga creație într-o zi. Pentru cei care au credință în Dumnezeu, miracolele reprezintă un motiv în plus pentru a crede. Dar pentru cei hotărâți să-L respingă, miracolele nu au produs vreo schimbare. Într-adevăr, măcar că făcuse atâtea semne înaintea iudeilor, tot nu credeau în El (Ioan 11:47-54). Căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu (Ioan 12:37-43). Pe de altă parte, există unele lucruri în care nu trebuie decât să crezi ca să le vezi. Pentru că, nu-i așa, ferice va fi de cei ce n-au văzut și au crezut (Ioan 20:29)!

          Deseori simțim că avem prea multă libertate și nu știm ce să facem cu ea. Parcă vin peste noi prea multe ispite care ne pot duce la necredință. Uneori am dori ca Dumnezeu să ne arate punctual direcția pe care trebuie s-o urmăm, să ne schimbe îndoielile în certitudini, să ne dea dovezi categorice ale implicării Sale în viața noastră. Ne-am dori un răspuns rapid și spectaculos la rugăciunile noastre, vindecare de toate bolile și protecție/prosperitate pentru toți cei dragi ai noștri. Refuzul lui Dumnezeu de a înfăptui toate aceste lucruri ne garantează posibilitatea de a trăi ca și cum El n-ar exista și ne dă libertatea de a-L ignora. Dumnezeu se limitează la această cale lentă, aparent demoralizantă de a cultiva sfințenia, în loc să facă rapid dreptate. El știe că dragostea are o putere specifică, fiind singura capabilă să cucerească inima omului. Isus Hristos a izbucnit în plâns când a privit peste Ierusalim și a înțeles ce soartă îi era rezervată vestitei cetăți (Luca 19:41-44). Fiul lui Dumnezeu a scos un strigăt de neputință și de durere în fața libertății umane. Nici măcar Dumnezeu, cu toată puterea Lui, nu poate forța o ființă umană să iubească. Dragostea face ca lucrurile să fie simple pentru cei ce sunt iubiți. Dar viața poate fi mai complicată pentru cei ce iubesc (Ioan 7:6-7).

          Deși înfrânt în confruntarea cu Isus Hristos, Diavolul a rămas stăpân peste împărățiile pământului. Din perspectiva lui Satan, ispitirea i-a oferit un nou avantaj în confruntarea cu Mântuitorul. Dumnezeu poate fi acuzat mereu când ceva nu merge bine în lume. El nu le-a impus cu forța oamenilor principii sănătoase de viață și nu a intervenit în forță ca să oprească războaiele, cruciadele sau Holocaustul. Pentru că le-a acordat tuturor libertate, reputația Lui a avut de suferit. Într-adevăr, El a promis că într-o bună zi va eradica răul și va readuce pământul la starea de perfecțiune de la începutul creației. Dar până atunci, omenirea se bălăcește în mlaștina minciunii, a cruzimii și a tot felul de alte atrocități. Mulți oameni se întreabă dacă libertatea umană merită acest preț. Noi nu putem răspunde categoric la această întrebare, pentru că nu cunoaștem toate lucrurile. Dar Dumnezeu, care are o perspectivă veșnică asupra vieții, a considerat că respectarea liberului arbitru merită un astfel de preț. Nu cred că I-a fost ușor să aleagă această soluție, pentru că știa că atât El cât și urmașii Lui vor avea de suferit (Matei 26:39; Matei 10:22). Isus Hristos nu și-a impus niciodată voința cu forța în viața cuiva. Mai degrabă le-a arătat oamenilor consecințele alegerii, iar apoi i-a lăsat să aleagă. Când tânărul bogat a plecat trist din prezența Mântuitorului, nefiind pregătit să-L urmeze, Isus s-a uitat la el și l-a iubit (Marcu 10:17-22). În zilele noastre, Mântuitorul are așteptări realiste în ceea ce privește atitudinea oamenilor față de El: din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci (Matei 24:12).

Bibliografie:

[1] Fiodor Dostoievski, Frații Karamazov, p. 235