Pentru a studia imaginile reziduale și modul în care retina reține stimulii luminoși, Isaac Newton a privit direct spre soare cu un singur ochi timp de câteva secunde. El a repetat acest gest de mai multe ori, reflectând lumina solară și printr-o oglindă. Ca urmare a arsurilor retiniene temporare, și-a pierdut capacitatea de a mai vedea cu acel ochi. Pentru a-și recăpăta vederea, a fost obligat să se izoleze complet într-o cameră perfect întunecată timp de trei zile. Chiar și după luni de zile, cercetătorul mărturisea că simpla amintire a soarelui determina ca petele oarbe să reapară în câmpul său vizual. Dacă ar mai fi privit oglinda timp de câteva minute, Newton și-ar fi pierdut vederea definitiv. Ochiul uman nu poate suporta intensitatea maximă a luminii nefiltrate. [1]

          Experimentul lui Isaac Newton ne arată ce au învățat evreii în pribegia lor prin deșert. Ei au încercat să trăiască alături de Dumnezeu, care se manifesta vizibil printre ei. Dumnezeu și Moise se întâlneau într-un cort la marginea taberei evreilor și vorbeau față în față. De fiecare dată când Moise intra în Cortul Întâlnirii, un stâlp de nor bloca intrarea în cort, semnalând că Dumnezeu este prezent acolo. Întâlnirea nu avea loc în secret, însă doar Moise știa ce se petrece înăuntru. Israeliții se temeau să vorbească cu Dumnezeu, ca să nu moară. După fiecare întâlnire de acest fel, Moise avea fața strălucitoare. Oamenii își fereau privirea până când Moise nu-și acoperea fața cu un văl. În acele vremuri nu existau atei în cadrul poporului evreu. Nimeni nu se putea plânge că Dumnezeu nu i S-a arătat. Toți vedeau dovada prezenței Lui la ușa Cortului Întâlnirii sau pe muntele Sinai. Cu toate acestea, o astfel de modalitate de revelare divină (nor de fum, stâlp de foc, tunete și fulgere) nu i-a ajutat pe evrei ca să fie mai credincioși. Toți cei care văzuseră minunile făcute de Dumnezeu în Egipt (cele zece plăgi) și care trecuseră Marea Roșie pe uscat  au uitat de Dumnezeu, când Moise a întârziat să coboare de pe Muntele Sinai. Nerăbdători și plictisiți, aceștia și-au făcut un vițel de aur. Moise i-a găsit închinându-se și dansând în fața acestui idol. Deși israeliții au beneficiat de toate aceste revelații și minuni ale lui Dumnezeu, aceștia nu i-au răspuns lui Dumnezeu cu dragoste și închinare, ci cu o atitudine de teamă și răzvrătire. Prezența atât de vizibilă a lui Dumnezeu nu i-a ajutat să crească în credință. Evreii au fost printre cei mai imaturi oameni care au existat vreodată. S-au răzvrătit de zece ori împotriva lui Dumnezeu în pustie, deplângând vremurile de altădată ale sclaviei lor în Egipt. Ajunși la hotarele țării promise, aceștia nu crezut că Dumnezeu le-o va da lor, în pofida minunilor pe care le-au văzut anterior. De aceea, dintre toți adulții care părăsiseră cu bucurie Egiptul, doar doi oameni au supraviețuit și au intrat în țara Canaan.

          Dacă Dumnezeu ni s-ar revela precum în vechime, cine dintre noi ar putea să rămână în picioare lângă acest foc mistuitor (Isaia 33:14)? Umblăm noi în neprihănire (sfințenie), ca să putem privi înspre niște flăcări veșnice și să nu orbim (Isaia 33:15)? Oare se pot plânge scepticii (precum cosmonautul ateu Gherman Titov) că Dumnezeu nu există pentru că nu li se revelează direct? Ar supraviețui un om care nu vrea să se pocăiască (Faptele Apostolilor 17:30) unei asemenea întâlniri fulger, față în față cu Creatorul universului?

Bibliografie:

[1] https://aty. sdsu. edu/vision/others. html