Pentru a studia imaginile reziduale și modul în care retina reține stimulii luminoși, Isaac Newton a privit direct spre soare cu un singur ochi timp de câteva secunde. El a repetat acest gest de mai multe ori, reflectând lumina solară și printr-o oglindă. Ca urmare a arsurilor retiniene temporare, și-a pierdut capacitatea de a mai vedea cu acel ochi. Pentru a-și recăpăta vederea, a fost obligat să se izoleze complet într-o cameră perfect întunecată timp de trei zile. Chiar și după luni de zile, cercetătorul mărturisea că simpla amintire a soarelui determina ca petele oarbe să reapară în câmpul său vizual. Dacă ar mai fi privit oglinda timp de câteva minute, Newton și-ar fi pierdut vederea definitiv. Ochiul uman nu poate suporta intensitatea maximă a luminii nefiltrate. [1]

          Experimentul lui Isaac Newton ne arată ce au învățat evreii în pribegia lor prin deșert. Ei au încercat să trăiască alături de Dumnezeu, care se manifesta vizibil printre ei. Însă dintre toți adulții care părăsiseră cu bucurie Egiptul, doar doi oameni au supraviețuit și au intrat în țara Canaan. Dacă Dumnezeu ni s-ar revela precum în vechime, cine dintre noi ar putea să rămână lângă acest foc mistuitor (Isaia 33:14)? Umblăm noi în neprihănire (sfințenie), ca să putem privi înspre niște flăcări veșnice și să nu orbim (Isaia 33:15)? Oare se pot plânge scepticii că Dumnezeu nu li se revelează direct? Ar supraviețui un om care nu vrea să se pocăiască (Faptele Apostolilor 17:30) unei asemenea întâlniri?

Bibliografie:

[1] https://aty. sdsu. edu/vision/others. html