Mulți oameni consideră că suferința este total lipsită de sens. Dacă însă identificăm sensul corect al propriei suferințe, există șanse foarte mari să fim reabilitați. În primul rând, suferința nu este niciodată fără sens, pentru că Dumnezeu Însuși a suferit. El a trăit într-o suferință și o sărăcie pe care mulți oameni nu le vor experimenta vreodată. În grădina Ghetsimani, Isus Hristos a ajuns la un punct culminant al suferințelor Sale sufletești. El știa că urmează să treacă prin alte suferințe extrem de mari. Ca om, îi era greu să înfrunte tot ceea ce avea să urmeze. De aceea, într-o rugăciune extrem de sinceră înaintea Tatălui, Mântuitorul s-a întrebat dacă nu s-ar putea îndepărta de la El acel pahar al suferinței. Rugăciunea lui Isus Hristos este de o sinceritate debordantă. Dar El nu a rămas la acest stadiu al sincerității. Mântuitorul a acceptat planul divin de reabilitare a creației și rolul Lui în acest plan. Așadar, este bine ca oamenii să fie sinceri cu Dumnezeu când se roagă, așa cum Însuși Hristos a fost. Ar fi însă și mai bine dacă oamenii nu s-ar opri la acest stadiu, așa cum n-a făcut-o nici Isus Hristos. Ar fi extraordinar ca noi să acceptăm voia lui Dumnezeu și modul în care El dorește să ne folosească, în planul Lui de reabilitare a întregii omeniri.

          Apostolul Pavel (Romani 5) ne spune că rezultatele suferințelor sunt răbdarea, speranța și biruința asupra păcatelor. Deseori, când avem o suferință, ritmul nostru de viață încetinește și avem mai mult timp să ne apropiem de Dumnezeu. În lupta cu păcatele noastre, noi putem folosi adevăratele resurse spirituale (rugăciunea, meditația, citirea Bibliei). Dacă ne întoarcem cu încredere înspre Dumnezeu, El va alina suferințele noastre și ne va ajuta să avem un caracter asemănător lui Isus Hristos.

          Există și situații extrem de complicate, în care cei care suferă nu văd niciun sens. Și pentru noi este foarte complicat să găsim vreo semnificație pentru aceste suferințe. Mă refer la bolile psihice (cum ar fi boala Alzheimer) care îi aduc pe oameni într-o stare deplorabilă. În aceeași categorie intră și persoanele cu un coeficient de inteligență redus, pentru care se cheltuie multe ore de ajutor specializat fără prea multe rezultate vizibile. Deseori, ne întrebăm dacă viața lor are vreun sens. Aceleași frământări le-a avut și medicul pediatru Jurgen Trogisch, care se ocupa de copiii cu dizabilități mintale severe. După un an în care studenții au făcut practică la centrul unde acesta își desfășura activitatea, medicul le-a cerut să spună ce schimbări au avut loc în viața lor, de când au lucrat cu astfel de oameni. [1] Unii studenți au afirmat că, pentru prima dată în viață, au simțit că fac ceva într-adevăr semnificativ și că au ajuns să realizeze lucruri de care nu credeau că sunt capabili. Alții au declarat că au devenit mai sensibili față de suferința umană, că munca are un nou sens pentru ei. Tot astfel, unii studenți au mărturisit că au învățat să fie mai răbdători și să aprecieze cel mai mic semn de progres. Alții însă au devenit mai toleranți cu toată lumea și au început să se accepte pe ei înșiși, cu toate defectele lor. Pentru o parte dintre ei, problemele mărunte care le generau complexe de inferioritate nu mai erau atât de importante. În schimb, au învățat să aprecieze micile plăceri ale vieții și să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru ele. Alte mărturii sunt încă și mai interesante. Unii studenți au spus că, de când au avut ocazia să se ocupe de persoane cu dizabilități, nu le mai consideră mai prejos decât pe ei. Căci, observându-i pe cei cu dizabilități, s-au descoperit pe ei înșiși.

          Sunt reprezentative unele afirmații pe care teologul Jurgen Moltmann le-a făcut în legătură cu persoanele cu dizabilități. El nu aprobă tendințele societății actuale, de a-i separa pe oamenii sănătoși de cei cu dizabilități. În realitate, spune teologul, nu există o viață fără un handicap. Deseori, noi definim sănătatea ca fiind capacitatea de a munci și de a ne distra. Dar „adevărata sănătate este puterea de a trăi, puterea de a suferi și de a muri. Sănătatea nu este o stare a trupului meu, ci este puterea sufletului meu de a înfrunta diversele stări ale trupului”. Privind din această perspectivă, fiecare viață umană este limitată, vulnerabilă și slabă. [2]

Bibliografie:

[1] Jurgen Trogisch, Congenital Subnormality, God and the Handicapped Child, London: Christian Medical Fellowship Publications, 1982, pp. 41-45

[2] Jurgen Moltmann, The Power of the Powerless, San Francisco: Harper & Row, p. 142