În Antichitate, copiii nu erau considerați ființe umane (pe deplin) și nu aveau drept automat la viață. Chiar și în Imperiul Roman, un tată își putea ucide copiii nou născuți. Tot astfel, copiii sclavilor sau ai prostituatelor puteau fi omorâți fără milă, în funcție de interesele comunității. Infanticidul era foarte răspândit în Antichitate, deoarece copiii nu aveau valoarea intrinsecă asociată unei ființe umane adulte și libere. Copiii care supraviețuiau, mai ales dacă făceau parte din categoria sclavilor sau a săracilor, aveau vieți de coșmar, trăind în mizerie și sub amenințarea abuzurilor sexuale și fizice. În acel context, un iudeu a fost răstignit pe cruce, pretinzând că este Fiul lui Dumnezeu. Convinși de învierea Lui dintre cei morți, urmașii Lui au îmbunătățit statutul și viețile copiilor în întreaga lume. În articolul curent, voi descrie cum i-a salvat creștinismul pe copii de la niște vieți mizerabile și pline de abuzuri. Majoritatea informațiilor prezentate le-am preluat de la filozoful creștin Michael Jones, fondatorul canalului Inspiring Philosophy. [1]

          În lumea antică, copiii, sclavii și femeile nu erau considerați ființe umane complet raționale. Adulții deveneau mai interesați de copii pe măsură ce aceștia se apropiau de maturitate, pentru că aveau nevoie de ajutorul lor la bătrânețe (în acea vreme nu exista un sistem de pensii). [2] Copiii care mureau la vârste mai mici nu prea erau comemorați, iar părinții care purtau doliu după ei erau deseori marginalizați de societatea romană. Seneca și Cicero i-au criticat în special pe tații care deplângeau moartea propriilor copii. [3] Iar fetele nou născute erau considerate mai puțin valoroase decât băieții și erau omorâte mai frecvent. [4] Un studiu făcut pe 600 de familii arată că doar 6 dintre acestea au avut mai mult de o fetiță. În mod normal, procentele de fete și de băieți care se nasc sunt similare. Însă în Antichitate, numeroase fete nu trăiau mai mult de câteva zile, și din cauza infanticidului. [5] În Grecia antică, multe familii păstrau doar o fetiță, posibil pe postul unui animal de companie. În Roma antică, rata băieți/fete era foarte mare, semn al infanticidului. [6] Aproximativ 50% dintre copii mureau înainte de vârsta de 10 ani, din cauza sărăciei, mizeriei, bolilor sau a abuzurilor. [7] Cei tineri erau importanți în măsura în care puteau continua afacerile familiei și puteau asigura hrană pentru toți membrii familiei (inclusiv pentru cei în vârstă, care nu mai aveau posibilitatea de a munci). Dar nu exista conceptul de bunăstare a copiilor, pe care îl întâlnim în societatea contemporană. [8]

          Tații își puteau ucide copiii imediat după naștere, dacă considerau că acest lucru e necesar (dacă observau defecte fizice sau dacă considerau că acesta va deveni o povară pentru societate și pentru familie - nefiind capabil să ajungă la maturitate sau să continue munca familiei; dacă copilul era ilegitim sau era făcut cu o sclavă - pentru a evita rușinea publică). Copiii erau acceptați în cadrul familiei după aproximativ 8-9 zile de la naștere. Filozoful grec Plutarh a afirmat că orice copil este mai mult precum o plantă decât un animal, atât timp cât bontul ombilical rămâne atașat de trup (primele 7-8 zile de la naștere). [9] Existau mai multe metode prin care nou născuților li se lua viața. Uneori, aceștia erau lăsați pe câmp sau expuși la soare, ca să moară. Acest tip de infanticid era legal și era considerat acceptabil de către societatea romană. [10] Deși ulterior autoritățile romane au încercat să limiteze uciderea copiilor (populația Imperiului Roman intra în declin), acestea au încurajat omorârea copiilor cu defecte fizice. Dionis din Halicarnas confirmă că uciderea copiilor sub 3 ani devenise ilegală, cu excepția celor care au handicap fizic. [11] De fapt, omorârea copiilor cu defecte fizice era încurajată de legea celor douăsprezece table (primul cod de legi scrise al Romei Antice, adoptat între anii 451–449 î. Hr. , în urma luptelor dintre patricieni și plebei), încă de pe vremea Republicii Romane, așa cum recunoaște Marcus Tullius Cicero (The Laws, 3.19). Filozoful Platon îndemna la omorârea în secret a unor copii născuți în clasele inferioare ale societății și a celor cu deficiențe fizice (în cartea a V-a a dialogului Republica, Platon - prin vocea lui Socrate - propune măsuri radicale de eugenie de stat, care includ abandonarea sau eliminarea pruncilor născuți cu malformații sau a celor proveniți din uniuni neaprobate de conducători). Filozoful Aristotel afirma că infanții care au defecte fizice nu trebuie lăsați să crească (în lucrarea sa fundamentală, Politica, în cartea a VII-a - 1335b). Cu siguranță, nu toți părinții greci și romani aplicau aceste legi în dreptul propriilor copii. Dar din punct de vedere moral și legal nu era o problemă uciderea și abandonarea copiilor cu deficiențe fizice. De aceea, în societatea antică nu au existat legi care să interzică astfel de abuzuri. [12]

          Mulți copii care au scăpat de infanticid au ajuns să fie vânduți ca sclavi, să trăiască în mizerie și să fie abuzați sexual. Aproximativ 20-30% dintre oamenii din Roma antică erau sclavi. Copiii sclavilor aveau parte de o copilărie îngrozitoare. Stăpânii aveau drept de viață și de moarte asupra lor. Aceștia puteau să îi molesteze sexual, să îi tortureze și să îi bată. [13] Pederastia și pedofilia erau foarte frecvente în lumea antică. Dacă fetițele sclavilor erau violate și obligate să se prostitueze, băieții erau deseori abuzați sexual de bărbați. [14]

          Aceste practici prezente în lumea antică par greu de digerat pentru oamenii moderni, mai ales pentru cei din Occident. Este important de menționat că noi am ajuns la o anumită înțelegere despre valoarea intrinsecă a copiilor (ca ființe umane) datorită creștinismului. Într-adevăr, noi credem că nu este în regulă să ucidem copiii din categoriile sociale sărace, pe cei care au defecte fizice sau pe fetițe. Dar până să ajungă la această mentalitate, societatea umană a evoluat, fiind puternic influențată de perspectiva creștină asupra copiilor. Isus Hristos a pus mult preț pe copii, i-a binecuvântat și S-a mâniat când ucenicii au dorit să-i alunge din prezența Lui (Matei 19:13-15). Mântuitorul i-a dat exemplu când a vorbit despre credință și ne-a spus că păcătuim dacă îi determinăm să meargă pe căi greșite (Matei 18:2-6; Marcu 9:42). Apostolul Pavel ne învață că părinții sunt responsabili să-și întrețină copiii și să le ofere toate lucrurile de care au nevoie (2 Corinteni 12:14). Tot astfel, adulții nu trebuie să-și provoace copiii sau să-i întărâte la mânie (Efeseni 6:4). În plus, apostolul Ioan li se adresează credincioșilor cu apelativul „copilași” (1 Ioan 2:1), ceea ce ne arată că această formă de adresare nu era considerată jignitoare în mediul creștin (spre deosebire cultura păgână, unde nu se acceptau asemenea apelative în dreptul adulților). Pe de altă parte, creștinismul recomandă practicarea relațiilor sexuale în cadrul familiei (un bărbat și o femeie) și se opune oricăror forme de abuzuri sexuale și oricăror tipuri de relații intime nenaturale (incest, homosexualitate, pedofilie, pederastie, zoofilie).

          Părinții bisericii au luptat împotriva infanticidului argumentând că și copiii sunt la fel de umani precum adulții, chiar dacă trebuie să se mai dezvolte la nivel fizic, mental și emoțional și chiar dacă au anumite defecte fizice. În opinia lor, toți copiii sunt creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și au drept la viață. [15] Mulți dintre copiii creștini cu deficiențe fizice au devenit la maturitate călugări și călugărițe, găsindu-și astfel un rost în viață. Apoi, liderii creștini ai Antichității s-au opus oricărei forme de violență sexuală (pederastie, pedofilie, viol și alte abuzuri sexuale). [16] Aceștia au condamnat ferm pederastia, utilizând un nou termen pentru a defini gravitatea acestei practici („paidophthoreo” - coruperea/abuzul sexual asupra unui copil; în lumea antică se folosea termenul „paiderasteo” - iubirea față de un băiat). [17] Într-adevăr, etica creștină despre sex a dus la scăderea abuzurilor sexuale împotriva copiilor și mai ales a cazurilor de pederastie. [18] Totodată, tații erau încurajați să se implice în educația copiilor. În plus, părinții bisericii au luptat pentru stoparea căsătoriilor între copii. Iar fetele din comunitățile creștine se măritau mai târziu decât cele din societățile păgâne. [19]

          Dacă păgânii îi luau ca sclavi pe copiii salvați de la moarte (fiind abandonați de părinții lor), creștinii îi tratau mult mai uman. Astfel de copii erau adoptați de familii creștine sau erau duși în orfelinate și în mănăstiri, unde beneficiau de educație și de minimul necesar pentru supraviețuire. [20] Comunitățile creștine aveau grijă de orfani și de văduve (educație, nevoi financiare, învățarea unei meserii pentru a se descurca pe cont propriu la maturitate) [21], deoarece atât legea mozaică cât și Isus Hristos (împreună cu apostolii) au pus accent pe categoriile defavorizate ale societății. Treptat, creștinii au avut un impact major asupra societății din Antichitate, pe măsură ce creștinismul s-a răspândit în mai multe locuri. Copiii abandonați nu mai erau vânduți ca sclavi și nu mai erau folosiți pentru a popula bordelele, ci erau îngrijiți în cadrul orfelinatelor și mănăstirilor. Pe de altă parte, infanticidul, căsătoria între copii și abuzurile sexuale împotriva copiilor au fost semnalate și în lumea modernă, nu doar la greci și la romani. Unele comunități considerau că abuzurile sexuale asupra copiilor sunt necesare în procesul lor de maturizare. Odată cu influențele culturii occidentale (fundamentată pe principii creștine), în multe părți ale globului (unde predominau religii precum islamul, ateismul și hinduismul sau culturi extrem de înapoiate precum cele din Africa) s-au eradicat măcar parțial astfel de abuzuri.

          Creștinismul ne învață că fiecare copil este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, că este uman și că are valoare intrinsecă în fața Creatorului. Însă cultura păgână atribuia valoare copiilor în funcție de statutul social, de sex și de utilitatea pe care o aveau la maturitate. Deseori, păgânii încurajau uciderea copiilor cu deficiențe și a celor din categorii sociale inferioare (fetițe, sclavi, oameni săraci). Din fericire, valorile creștine s-au perpetuat de-a lungul generațiilor și au prins rădăcini în cultura occidentală contemporană, care are o moștenire iudeo-creștină. Cu siguranță, creștinii nu au fost ireproșabili în tratamentul pe care l-au oferit copiilor. Însă societatea afectată de asemenea practici provenite din păgânism a început să se dezvolte treptat. Tot mai mulți oameni au înțeles mesajul creștinismului și au construit o societate mai bună. Din nefericire, religiile păgâne își mai pun amprenta în anumite culturi înapoiate (din punct de vedere social și educațional), care mutilează organele intime ale fetițelor (FGM - female genital mutilation), admit căsătoria între copii și aprobă tacit practici precum pedofilia sau pederastia.

Bibliografie:

[1] How Christianity Saved Children, accesat la 25.09. 2026

[2] Robert Phenix și Cornelia Horn, Children in Late Ancient Christianity, Mohr Siebeck, 2009, p. 36

[3] O. M. Bakke, When children became people: the birth of childhood in early Christianity, pp. 26-33

[4] Ibidem, pp. 108-109

[5] Jack Lindsay, The Ancient World - Manners and Morals, p. 168

[6] John Sommerville, The Rise and Fall of Childhood, p. 50

[7] Thomas Wiedemann, Adults and Children In The Roman Empire, pp. 11-16

[8] Suzanne Dixon, The Roman Family, pp. 130-131

[9] Plutarh, Roman Questions, p. 102

[10] Suzanne Dixon, Childhood, Class and Kin in the Roman World, p. 70

[11] Robert Phenix și Cornelia Horn, Children in Late Ancient Christianity, Mohr Siebeck, 2009, pp. 199-225

[12] Ibidem, p. 203

[13] O. M. Bakke, When children became people: the birth of childhood in early Christianity, p. 41

[14] Ibidem, pp. 33-47

[15] Ibidem,  pp. 125-139

[16] Robert Phenix și Cornelia Horn, Children in Late Ancient Christianity, Mohr Siebeck, 2009, p. 227

[17] Ibidem,  pp. 227-254

[18] O. M. Bakke, When children became people: the birth of childhood in early Christianity, p. 151

[19] Robert Phenix și Cornelia Horn, Children in Late Ancient Christianity, Mohr Siebeck, 2009, pp. 130-138

[20] Ibidem, p. 332

[21] John Sommerville, The Rise and Fall of Childhood, p. 53