Flăcările focului din iad reprezintă un simbol al judecății lui Dumnezeu. Iadul este descris ca un loc complet întunecat. Dar prezența fizică a flăcărilor ar lumina locul respectiv. Nici ideea că viermii vor mânca la nesfârșit din carnea oamenilor nu este biblică. Isus Hristos a folosit metafora „viermele lor nu moare” pentru a ilustra realitatea iadului. Pe vremea Mântuitorului, se sacrificau săptămânal mii de animale la Templu. Sângele și grăsimea care rămâneau în urma acestor ritualuri se scurgeau într-un bazin printr-un sistem de canalizare. Acolo erau viermi care se hrăneau din acele resturi. Așa cum afirmă și teologul J. P. Moreland, Isus Hristos a vrut să spună că iadul este mai îngrozitor decât acest loc dezgustător și urât. [1] În plus, expresia folosită de Marcu are legătură cu percepția evreilor (și nu numai) despre cadavrele celor morți. Evreii tratau corpurile celor decedați cu tot felul de substanțe și mirodenii, pentru a masca semnele descompunerii rapide a acestora. Era umilitor și dezonorant ca ei să vadă cum se degradează cadavrele, sub acțiunea bacteriilor și a altor microbi. Viermii care nu mor ar putea fi asociați cu procesul de degradare continuă a corpurilor celor morți (măcar că, orice cadavru ajunge la un punct în care procesul de descompunere se termină). De fapt, viermii reprezintă o metaforă pentru rușinea pe care o simte o persoană care ajunge în iad. Faptul că viermii nu mor ne conduce la ideea că iadul este veșnic, deci rușinea nu dispare niciodată. Totodată, expresia „scrâșnitul dinților” nu este un rezultat al durerii oamenilor, în urma torturilor fizice din iad. Mai degrabă, ea descrie mânia celor care conștientizează ce eroare au comis și ce șansă eternă au ratat. Unii ar putea crede că iadul nu este atât de îngrozitor fără aceste torturi fizice. Însă ar fi o greșeală pentru noi să credem așa ceva.

          Dumnezeu este Ființa cea mai iubitoare din întreg universul. Noi suntem făcuți după chipul și asemănarea Lui. Noi suntem liberi să alegem cum să ne trăim viața. Scopul pentru care am fost creați este să-I dăm slavă lui Dumnezeu, să-L iubim pe El și să ne iubim unii pe alții. Dacă însă noi refuzăm să trăim pentru acest țel, Dumnezeu ne va oferi ceea ce am dorit întreaga viață, adică separarea de El. Acesta este iadul. Esența iadului nu este suferința fizică, ci o suferință interioară. Ea vine din excluderea celor condamnați din prezența a tot ceea ce este valoros în viață, a tuturor virtuților care ne luminează existența. Iadul implică o separare a osândiților de Ființa Divină, dar și de părtășia cu toți cei care au cultivat valorile dumnezeiești. Această despărțire aduce rușine, chinuri, remușcări. Condamnații ajung să fie în prezența a tot ceea ce este inuman, dezagreabil, demonic. În întunericul de afară, ei vor regreta că au dat cu piciorul Ființei care putea să-i împlinească pe toate planurile. Înainte de judecata finală, va exista o înviere în trup. Astfel, suferința care pornește din interior se va răsfrânge și asupra trupului. Dar chinul va fi întâi lăuntric și apoi fizic. Suferința va fi cauzată și de lipsa oricărei speranțe de a ieși de acolo și de a trăi o viață adevărată. Viața din iad va fi o formă ingrată de existență, căci va lipsi tocmai Cel care a dat viața și tot ce este frumos și valoros. Oamenii vor experimenta din plin ce înseamnă viața fără Dumnezeu, viața concentrată pe propriul ego, în spatele căreia se află Diavolul. Începând chiar cu viața de pe pământ, oamenii pot resimți câteva realități ale iadului. Invidia, răutatea, dorința de răzbunare și refuzul de a ierta distrug ființa umană din interior, cu efecte nocive asupra trupului. Uneori, aceste stări contradictorii cu viața care vine din Dumnezeu pot cauza boli fizice. Niște vorbe neatent spuse pot crea răni sufletești foarte greu de vindecat. Oricine mai are puțină demnitate se scârbește când intră într-un mediu în care aude doar bârfe sau lăudăroșenii. Aceste imagini dau o notă despre ceea ce va fi în iad, la cote maxime. Oamenii vor simți izolare, goliciune și rușine, scârbindu-se de viața pe care și-au ales-o, în absența Creatorului vieții și în prezența tuturor anomaliilor pe care le produce păcatul. Biblia ne învață că nu va exista aceeași pedeapsă pentru toți în iad (Matei 11:20-24; Luca 12:47-48). Dacă am înțelege iadul doar ca pe un loc de tortură fizică, ar fi greu de explicat această idee. Așa cum ne confirmă și cartea Apocalipsa, unele ființe vor suferi chinuri groaznice, pe toate planurile. Însă nu toată lumea va avea aceeași experiență a iadului. Există nivele diferite de suferință, izolare, goliciune sufletească. Fiecare va suferi consecințele caracterului natural pe care a ales să-l aibă, prin multiplele alegeri pe care le-a făcut în viața lui de pe acest pământ. Totodată, conceptul de „iaz de foc și pucioasă” (Apocalipsa 19:20; 20:10-15) este un simbol pentru realitățile descrise anterior în acest paragraf. Întrucât cei care L-au respins pe Dumnezeu vor merge în acel loc după învierea tuturor morților, este de înțeles că acolo, nivelul de suferință, de rușine, de goliciune și de remușcare va atinge cote maxime. Pentru cei care Îl resping pe Dumnezeu, suferința începe pe pământ, continuă în Locuința Morților (Isaia 14:9-11) și ajunge la apogeu după judecata finală.

          Iadul nu este un loc în care sunt trimiși oamenii morali care au refuzat să respecte niște reguli. Oamenii ajung acolo pentru că își sfidează Creatorul și pentru că au impresia că își pot trăi viața despărțiți de Dumnezeu. Dincolo de faptul că este un loc de pedeapsă, iadul este o destinație veșnică. Drumul oamenilor înspre iad începe de pe acest pământ. Viața celor care nu-L caută pe Dumnezeu și nu-L onorează pe El reflectă, într-o oarecare măsură, realitatea ultimă a iadului. Pavel ne vorbește despre acest lucru în Romani 1:18-32. Dumnezeu S-a descoperit în creație, conștiință și Cuvânt. Pe cei care nu-L recunosc, Dumnezeu îi lasă în voia minții lor. Ei ajung să se închine creaturii în locul Creatorului și să fie robiți de tot felul de patimi și de lucruri păcătoase. Aceștia sunt conștienți de starea lor păcătoasă și de faptul că lucrurile pe care le fac nu sunt bune. Mulți oameni Îl acuză pe Dumnezeu că nu există dreptate pe pământ, că celor răi le merge bine. Însă lucrurile nu stau tocmai așa. Chiar și cei mai mizerabili oameni sunt conștienți de viața dezagreabilă pe care o trăiesc. Aceștia mai știu că nu sunt singurii care văd acest lucru. În realitate, ei nu sunt fericiți. Nu am dori să trăim viețile pe care ei le trăiesc. Unii dintre ei sunt cuprinși de frica de a nu fi descoperiți, iar alții sunt robiți de tot felul de remușcări. Deseori, aceștia continuă să facă lucruri rele, pentru a-și acoperi greșelile precedente. Ei nu sunt cu adevărat liberi. Iadul a început, pentru aceste persoane, într-o formă destul de accentuată, încă de pe pământ.

          Dumnezeu ne-a creat după chipul și asemănarea Lui. El ne-a dăruit voință liberă și capacitatea de a distinge între bine și rău. Astfel, El ne-a ridicat la statutul de persoane. Dacă Dumnezeu ne-ar fi obligat să Îl căutăm cu orice preț, El ne-ar fi violat capacitatea de a alege. Noi nu am mai fi avut calitatea de persoane, ci am fi fost simpli roboți, pe care Dumnezeu i-ar fi manipulat ca să se comporte într-un anumit mod. Când Dumnezeu a creat astfel de ființe, care pot alege liber, El a știut că unele dintre acestea Îl vor respinge. Însă, de dragul celor care nu vor face asta, El a considerat că merită să creeze persoane, și nu roboți. Altruismul lui Dumnezeu se revelează prin faptul că El ne-a făcut părtași la frumusețea Ființei Sale, la măreția creației Sale și la bucuria de a trăi. Dacă El ne-ar fi creat ca pe niște roboți, noi nu am fi fost capabili să experimentăm toate aceste lucruri frumoase. Și nici nu ne-am mai fi aflat la înălțimea unei ființe care este creată după chipul și asemănarea Creatorului. Așa cum afirmă și teologul J. P. Moreland, opțiunea ca Dumnezeu să creeze doar oameni care ascultă automat de El este imorală, pentru că îi dezumanizează pe oameni, îi privează de libertatea de a lua propriile decizii și îi tratează ca pe niște mijloace pentru atingerea unui scop. Însă, prin faptul că Dumnezeu le permite oamenilor să Îl refuze, El îi respectă și îi onorează. [2] În altă ordine de idei, așa cum comentează și teologul J. P. Moreland, doctrina anihilării este imorală. Un rezultat plăcut al anihilării este acela că oamenii n-ar mai putea experimenta separarea veșnică de Dumnezeu. Însă, procedând în acest mod, Dumnezeu i-ar trata pe condamnați ca pe niște mijloace pentru atingerea unui scop (aceștia ar fi omorâți ca să nu rămână despărțiți de El). Dar Dumnezeu este un susținător al persoanei și de aceea nu poate să extermine o ființă creată după chipul și asemănarea Lui, indiferent de cât de agreabil sau nu ar fi scopul. [3] Dumnezeu ne consideră atât de valoroși, ca persoane, încât L-a trimis pe Isus Hristos să sufere și să moară, pentru ca noi să putem alege să ne petrecem veșnicia cu El. Dacă noi alegem altceva, singura opțiune legitimă rămasă este iadul. Pentru că Dumnezeu onorează libertatea de a alege a fiecărei ființe, El n-o constrânge să-L recunoască. Și pentru că El susține și prețuiește persoanele create după chipul și asemănarea Lui, nu le poate anihila. În ultimă instanță, iadul este o dovadă că Dumnezeu respectă calitatea de persoană și alegerile fiecărui om.

          Biblia afirmă răspicat că omului îi este rânduit să moară o singură dată și că după aceea, urmează judecata (Evrei 9:27). Mulți oameni se întreabă de ce Dumnezeu nu le oferă oamenilor o a doua șansă, ca să-L urmeze și să ajungă în rai după moarte. În primul rând, această obiecție pornește de la presupunerea că Dumnezeu nu a făcut tot ceea ce putea face în timpul vieții omului. Dar Biblia ne învață că Dumnezeu vorbește când într-un fel, când în altul, însă omul nu ia seama. Totuși, cei care Îl caută din toată inima pe Dumnezeu, Îl pot găsi (Ieremia 29:13-14). El S-a revelat prin natura pe care a creat-o, prin legea morală care există în fiecare om, prin Cuvântul Lui și prin tot felul de alte modalități (vedenii, vise). Dacă cineva are parte de o revelație parțială, el va fi judecat în funcție de nivelul lui de cunoaștere, de modul în care și-a trăit viața și de căutările lui. Nimeni nu va putea contesta judecata lui Dumnezeu, pentru că El va judeca cu dreptate și nepărtinire. În al doilea rând, perspectiva despărțirii veșnice de Dumnezeu l-ar putea motiva pe om să-L „aleagă” pe El, dar într-un sens negativ. Constrâns de posibilitatea condamnării veșnice, omul nu ar mai alege liber. El ar face tot posibilul să evite sentința. Astfel, el nu L-ar alege cu adevărat pe Dumnezeu și nici n-ar îmbrățișa cu sinceritate principiile sau voia Lui. Viața din raiul lui Dumnezeu nu ar fi deloc potrivită pentru o asemenea persoană. După cum am mai spus, iadul este o destinație, înainte de a fi rezultatul judecății lui Dumnezeu. Cu cât cineva își trăiește viața mai departe de Dumnezeu, cu atât îi este mai greu să-L primească și să-L aleagă pe El. Cu cât omul trăiește mai mult timp cu un obicei prost, cu atât îi este mai dificil să renunțe la el.

          Unii oameni afirmă că este nedrept ca o viață finită de păcat să merite o pedeapsă infinită. Ei consideră că ar fi mai corect ca iadul să nu dureze o veșnicie. Există însă niște criterii de care se ține cont atunci când se stabilește gradul de vinovăție: gravitatea greșelii, motivația din spatele faptei și entitatea împotriva căreia se comite păcatul. De exemplu, un simplu furt nu este la fel de grav precum o crimă. De asemenea, o crimă cu premeditare nu se pedepsește la fel ca o ucidere din culpă. Apoi, trădarea unei persoane (prin minciună, defăimare) este mai puțin gravă decât activitatea de înaltă trădare a statului (prin spionaj, vânzarea resurselor țării). Majoritatea statelor lumii pedepsesc cu închisoare pe viață cele mai grave delicte. Deci sentința cea mai severă pentru încălcarea drepturilor unor entități pământești este separarea de societate, pentru toată viața de pe pământ. Pe de altă parte, Dumnezeu este singura autoritate din tot universul și este Cel care a creat toate ființele vii. Fiind Dătătorul și Susținătorul vieții, Dumnezeu este ultima Ființă împotriva Căreia ar trebui să greșească cineva. Dumnezeu este mai important decât o anumită persoană, un stat sau chiar întregul univers. Delictul pe care îl comit cei care ajung în iad este de o gravitate maximă. Ei Îl neagă pe Dumnezeu, resping principiile Lui de viață, nu Îl caută și cred că pot trăi independent de El. Aceasta este o atitudine de sfidare la adresa Ființei Căreia îi datorăm viața și întreaga noastră existență. Păstrând proporțiile, este ca și cum cineva și-ar renega, sfida și ignora părinții. Însă Dumnezeu reprezintă mai mult decât un părinte pământesc și Lui îi datorăm infinit mai mult decât oricărui om. Mulți oameni ar putea crede că abuzurile sexuale sau crimele cu premeditare sunt cele mai grave abateri de la legea morală. Privind din perspectivă veșnică, acest mod de gândire este fals. Consecințele abuzurilor sexuale și urmările crimelor pot fi atenuate și chiar anulate pentru veșnicie, nu doar pentru un timp finit. Dumnezeu este capabil să redea viața morților și să șteargă lacrimile celor care suferă. Prin comparație cu faptele menționate anterior, desconsiderarea lui Dumnezeu este de departe mai gravă, căci consecințele unei astfel de atitudini nu pot fi atenuate prin eforturi umane. În altă ordine de idei, Dumnezeu este o Ființă veșnică. Prin urmare, sancțiunea pentru o astfel de atitudine este separarea de Dumnezeu și de poporul Lui, pentru veșnicie. În plus, oamenii care ajung în iad sunt lepădați de Dumnezeu și sunt lăsați în voia minții lor. Dumnezeu nu li se mai revelează. Și din acest punct de vedere, putem înțelege de ce iadul are o durată veșnică. Fără revelația lui Dumnezeu, oamenii nu se mai pot întoarce la El. Majoritatea oamenilor consideră că doctrina iadului veșnic este foarte drastică. Dar și venirea lui Isus Hristos pe pământ și moartea Lui umilitoare au fost acte foarte drastice, din perspectiva lui Dumnezeu. Se vede seriozitatea cu care Dumnezeu abordează problema păcatului. Păcatul este o insultă la adresa lui Dumnezeu, mult mai gravă decât ne putem imagina noi, oamenii.

          Dumnezeu nu îi trimite pe unii oameni în rai, iar pe alții în iad. Iadul este o destinație, înainte de a reprezenta o pedeapsă. Așa cum afirmă și apologetul C. S. Lewis, există doar două categorii de oameni: cei care-I spun lui Dumnezeu: „Facă-se voia Ta” și cei cărora Dumnezeu le va spune, la sfârșit: „Facă-se voia ta”. [1] În final, cerul este un loc pregătit pentru oameni pregătiți.

Bibliografie:

[1] Lee Strobel, Pledoarie pentru credința creștină, Cartea Creștină, Oradea, 2005, p. 185

[2] Ibidem, p. 191

[3] Ibidem, p. 192

[4] C. S. Lewis, Marea despărțire, Humanitas, București, 2013, p. 75