Smirna înseamnă mir (rășină specială care, zdrobită, producea un miros plăcut; se folosea pentru îmbălsămare dar și ca anestezic, pentru amorțirea durerii). Biserica din Smirna este o mireasmă de la viață spre viață. Fiind zdrobiți prin suferință și prigoană, credincioșii dobândesc cununa de biruitori, având un loc asigurat în cer. Isus Hristos se prezintă ca fiind Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel care a fost mort și apoi a revenit la viață. Confruntându-se zilnic cu amenințarea morții, credincioșii din Smirna aveau nevoie să știe că Mântuitorul nostru are autoritate asupra vieții și a morții. Isus Hristos le spune sfinților Săi că știe prin ce trec. Judecând după aparențe, aceștia puteau fi săraci, dar din punct de vedere spiritual erau bogați. Credincioșii din Smirna erau atacați cu înverșunare de evrei, care au contribuit și la execuția lui Policarp, episcopul din Smirna. Deși iudeii afirmau că sunt poporul ales al lui Dumnezeu, prin comportamentul lor dovedeau că reprezintă o sinagogă a lui Satan. Însă creștinii din Smirna nu trebuie să se teamă de aceste lucruri. Unii dintre ei vor fi închiși în temniță și puși la încercare, timp de zece zile. Această perioadă de timp se referă fie la zece zile literale (în timpul lui Domițian), fie la zece persecuții distincte sub împărații romani începând cu Domițian.

          În primul secol exista o mare rivalitate între orașele Efes, Smirna și Pergam, pentru titlul de primul oraș roman din provincie. Smirna era cel mai frumos și prosper oraș din Asia Mică, era aproape la fel de mare precum Efesul și era un important centru comercial și cultural. În plus, cetatea se aliase cu Imperiul Roman mult mai devreme decât Efesul (la finalul secolului al treilea înaintea erei noastre). Pentru a ajunge la acest statut oferit de Imperiul Roman, cele trei cetăți și-au arătat toată loialitatea față de Eterna Cetate și față de cezarii romani. Aceste orașe au respectat întocmai cultul cezarului și i-au pedepsit aspru pe cei care n-au vrut să-l recunoască ca Dumnezeu și să-l venereze.

          În Asia Mică, mai ales în Smirna, se întorceau la Dumnezeu mai mult oameni săraci. Creștinii nu se concentrau pe lucrurile materiale, ci pe cele spirituale. Aceștia erau marginalizați în afaceri și, în anumite perioade, proprietățile și casele lor erau vandalizate. Uneori, cei ce îi pârau pe credincioși autorităților romane primeau zece la sută din averea lor. Creștinii erau foarte batjocoriți, fiind acuzați de canibalism (la actul cinei Domnului), de imoralitate (referitor la mesele lor de dragoste), de răzvrătire împotriva imperiului (nu se închinau împăratului) și de ateism (nu credeau în zeii romani și nici în divinitatea cezarilor). Nu de puține ori, aceștia erau scoși în afara legii și omorâți fără judecată.

          În anul 115, când episcopul Ignatie al Antiohiei era în drum spre Roma, ca să fie martirizat, acesta a trimis o scrisoare bisericii din Smirna, din care rezultă că episcopul acestei biserici era Policarp. Este cunoscut în istorie martirajul acestui titan al credinței. În anul 155, cu ocazia unor jocuri sportive, orașul era plin de oameni. Mulțimea a început să ceară ca ateii (așa cum erau numiți creștinii) să fie omorâți, în frunte cu episcopul lor, Policarp. Acesta visase, cu o noapte înainte, că a ars perna de sub el. Omul lui Dumnezeu presimțea că va fi ars pe rug. Când bătrânul Policarp a intrat în arena ticsită de oameni, fiind adus acolo de autorități, evreii au început să-i aducă acuzații. Proconsulul i-a promis lui Policarp că îl va elibera, dacă Îl va blestema pe Isus Hristos și dacă va jura pe cezar. Dar cel care L-a slujit pe Hristos timp de 86 de ani n-a putut să se lepede de Mântuitorul lui. Acesta a fost amenințat că va fi aruncat fiarelor sălbatice. În cele din urmă, Policarp a fost ars pe rug, după ce și evreii au adus nuiele și lemne la locul martirajului, deși era o zi de Sabat. Chinul lui Policarp a fost cumplit, deoarece vântul sufla și dădea flăcările la o parte, prelungindu-i agonia. La un moment dat, un soldat roman l-a străpuns cu sabia, punând capăt suferinței acestui martir.

          În jurul vârfului rotund al dealului Pagos erau construite multe temple păgâne pe o stradă circulară care se numea Strada de Aur. Această stradă începea cu templul lui Zeus și continua cu templele altor zei păgâni. Existau și două temple dedicate lui Domițian. Aceste temple faimoase acopereau dealul Pagos în forma unui cerc și încununau frumusețea orașului, fiind numite „Cununa Smirnei”. Când Mântuitorul i se adresează bisericii din Smirna, El este conștient de contextul religios al orașului. Isus Hristos le recomandă credincioșilor din Smirna să-i fie fideli până la moarte, adică să prefere să moară decât să renunțe la credința lor în El. Aceștia vor primi cununa vieții (Hristos face aluzie la Cununa Smirnei), o răsplată specială oferită martirilor și celor ce rabdă ispita (Iacov 1:12). Învingătorilor li se promite că nu vor fi afectați de moartea a doua, soarta tuturor necredincioșilor (Apocalipsa 20:6,14). Deși atât evreii, cât și cei care practicau cultul cezarului sau cei care se închinau zeilor păgâni au încercat să extermine creștinismul din Smirna, aceștia nu au reușit. Orașul a rămas în picioare până în ziua de azi, fiind unul dintre cele mai mari orașe ale Turciei, cu o puternică comunitate creștină.