Biblia vorbește des despre iad. Iazul de foc și pucioasă reprezintă un loc în care cei ce L-au respins pe Dumnezeu experimentează moartea a doua (Apocalipsa 20:11-15). Biblia ne prezintă iadul ca pe un loc de chin veșnic (Apocalipsa 14:10-11,20:10,21:8). Condamnații vor fi sub pedeapsa focului veșnic al lui Dumnezeu pentru eternitate și vor fi despărțiți de Dumnezeu pentru totdeauna. Iadul este un loc întunecat, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților celor osândiți (Matei 5:22,7:21-23,8:12,13:49-50,18:8-9,22:13,25:41-46; Marcu 9:43-48; Luca 13:24-30). Inclusiv când ni se vorbește despre un loc de așteptare a judecății lui Dumnezeu, în pilda bogatului și a lui Lazăr, Biblia specifică faptul că bogatul a ajuns, după moarte, într-un loc temporar de suferință, fiind grozav chinuit de văpaia de acolo (Luca 16:19-31). Conform Apocalipsa 20, după judecata finală a lui Dumnezeu, Locuința Morților (locul temporar unde ajung cei care nu sunt ai lui Isus Hristos) și Moartea vor fi aruncate în iazul de foc și pucioasă, împreună cu Diavolul, îngerii săi și toți oamenii condamnați pentru veșnicie. Unii oameni cred că sufletul omului încetează să existe după moartea fizică, aducând ca argumente câteva versete biblice izolate (e. g. Ezechiel 18:20-21). Aceștia afirmă că cei răi ori nu vor fi înviați de Dumnezeu, ori vor fi înviați, dar vor fi omorâți prin foc și pucioasă, după judecata finală, încetând astfel să existe. Aceste teorii sunt nebiblice, deoarece contrazic toate dovezile pe care le-am oferit anterior. Ele nu au bază științifică, așa cum am demonstrat în alte articole. În plus, aceste idei sunt imorale, așa cum voi arăta ulterior.

          Multe persoane cred că iadul reprezintă, în primul rând, un loc de tortură fizică, unde cei condamnați sunt chinuiți în focul lui Dumnezeu, ca pedeapsă pentru păcatele lor. Durerea fizică ce trebuie îndurată este foarte mare. Cine a intrat în contact cu focul înțelege despre ce vorbesc. O interpretare literală a textelor biblice care vorbesc despre iad ne conduce înspre o asemenea concluzie. Flăcările, viermii și scrâșnirea dinților, prin sensul lor propriu, conduc la ideea că iadul este o cameră de tortură fizică. Așa au crezut și exponenții unor entități religioase din Evul Mediu, care au încercat să aducă iadul pe pământ, prin Inchiziție și torturi inimaginabile, în numele religiei. Alți indivizi au încercat să-i convertească pe oameni amenințându-i cu flăcările iadului. Unii atei profită de acest mod de interpretare a acestor pasaje și încearcă să Îl prezinte pe Dumnezeul creștin ca pe un tiran, care îi pedepsește pe toți cei care nu se supun regulilor Lui arbitrare. Oricine nu ascultă de El este torturat cu cruzime o eternitate, în foc și pucioasă. Însă obiecțiile necredincioșilor sunt greșite, pentru că cele două premise de la care pornesc sunt eronate. În primul rând, iadul nu este o cameră de tortură fizică, după cum vom vedea în articolul următor. Apoi, Dumnezeu nu îi condamnă pe oameni pentru că aceștia nu respectă anumite reguli pe care El le impune.