Apostolul Ioan Îl vede pe Dumnezeu stând pe tronul Său, în toată gloria și splendoarea (Apocalipsa 4:1-11). Acesta are înfățișarea unei pietre de iaspis și de sardiu, iar scaunul de domnie este înconjurat cu un curcubeu care arată ca o piatră de smarald. Curcubeul este garanția că Dumnezeu își va ține legământul făcut cu rasa umană, în ciuda judecăților care urmează. Pe pieptarul marelui preot, iaspisul îl reprezenta pe Ruben („Iată un fiu”), primul născut al lui Iacov, iar sardiul îl reprezenta pe Beniamin („Fiul dreptei mele”), cel mai mic dintre fiii lui Iacov. Aceste două pietre simbolizează ansamblul copiilor lui Israel și le includ pe celelalte zece pietre (asociate cu restul semințiilor). Dumnezeul care stă pe tron este prezentat în relație cu poporul Israel. Înaintea scaunului de domnie ard șapte lămpi de foc, care Îl reprezintă pe Duhul Sfânt în toată maiestatea Sa. Există un singur Duh al lui Dumnezeu, dar cifra șapte reprezintă perfecțiunea și plinătatea. Din scaunul de domnie ies fulgere, glasuri și tunete, ceea ce ne sugerează că tronul este unul de judecată. În fața scaunului de domnie se află o mare de sticlă, precum cristalul. În Orientul Mijlociu exista obiceiul ca supușii împăratului să construiască în jurul tronului său o platformă din pietre scumpe, care simboliza că regele este de o altă origine decât supușii săi. Tot astfel, marea de sticlă din jurul scaunului de domnie ceresc ne arată că Dumnezeu, Cel ce stă pe tron, nu este de aceeași natură cu cei care înconjoară tronul și este deosebit de aceștia prin sfințenie. Marea de sticlă ne duce cu gândul la marea și la lighenele de aramă (2 Cronici 4:1-10). În Vechiul Legământ, preoții trebuiau să-și spele mâinile și picioarele în marea de aramă, înainte să oficieze slujbele de la templu. În Noul Legământ, toți credincioșii sunt preoți și trebuie să se curățească înainte de a face orice lucrare duhovnicească. Totodată, marea de sticlă și marea de aramă pot simboliza lucrarea lui Isus Hristos de la Golgota, prin care i-a curățit pe copiii Săi.

          Împrejurul tronului se află douăzeci și patru de bătrâni îmbrăcați în haine albe, care au pe cap cununi de aur și stau pe câte un scaun de domnie. În Vechiul Legământ, bătrânii sunt asociați cu judecata și cârmuirea lui Israel (Judecători 21:16, Rut 4:7-9,1 Samuel 8:4). În Noul Testament, bătrânii (prezbiterii) sunt persoane înțelepte, care au capacitate de judecată și funcții de conducere (Faptele Apostolilor 15:2). Pe de altă parte, leviții și cântăreții erau divizați în douăzeci și patru de cete și slujeau pe rând la templu. Acest model a fost practicat din timpul lui David până pe vremea Domnului Isus (Luca 1:8-9). Cetele de preoți și cântăreți alternau la slujbă, deoarece toți oamenii au nevoie de perioade de pauză și nu pot sluji cu aceeași intensitate și calitate pe termen lung. David a primit de la Dumnezeu toate instrucțiunile în legătură cu construcția templului și cu modul de organizare a slujirii preoților și leviților (1 Cronici 28:19). În altă ordine de idei, legea iudaică este o umbră a lucrurilor viitoare (Evrei 10:1). Slujbele preoților și leviților erau făcute după modelul ceresc, pe care i L-a arătat Dumnezeu lui Moise (Evrei 8:1-5). Însă în Noul Legământ, biserica este o preoție sfântă și împărătească (1 Petru 2:5,9). Având în vedere aceste lucruri, cei douăzeci și patru de bătrâni reprezintă, cel mai probabil, biserica lui Isus Hristos, de la Rusalii până la răpire. Cele douăzeci și patru de cete de slujitori au însumat toată preoția în Israel. Tot astfel, cei douăzeci și patru de bătrâni reprezintă biserica completă, noua preoție, care este prezentă în jurul tronului divin. În plus, aceștia stau pe scaune de domnie. Singurii care sunt prezentați în această postură sunt Isus Hristos și biserica Lui (Apocalipsa 3:21, Matei 19:28, Luca 22:30). Nici îngerii și nici poporul Israel nu sunt prezentați într-o astfel de postură în fața tronului divin (1 Împărați 22:19, Luca 1:19, Isaia 6). De asemenea, cei douăzeci și patru de bătrâni au pe cap cununi de aur. În limba greacă, în acest context se folosește termenul „stefanos” pentru cuvântul „cunună”. O astfel de coroană este dobândită în urma unui conflict în care cei douăzeci și patru de bătrâni au fost biruitori. Dar astfel de cununi sunt promise bisericii, nu poporului Israel și nici îngerilor (Apocalipsa 2:10,3:5). Nu în ultimul rând, bătrânii cântă o cântare nouă, în care Îl glorifică pe Dumnezeu pentru creația Sa (Apocalipsa 4:11), pentru răscumpărarea oferită în dar oamenilor (Apocalipsa 5:9), pentru judecata pe care El o face asupra pământului și pentru că Acesta începe să domnească (Apocalipsa 11:16-18). Din modul în care se închină, este vizibil că bătrânii au fost răscumpărați de Hristos, că au biruit păcatul prin sângele Mielului și că așteaptă să domnească împreună cu Mântuitorul lor. Toate aceste lucruri ne arată că cei douăzeci și patru de bătrâni simbolizează biserica lui Hristos. Unii oameni cred că acești douăzeci și patru de bătrâni reprezintă Israelul, dar în momentul în care are loc această vedenie, Israel nu este încă răscumpărat, ca națiune. Bătrânii nu-i pot reprezenta pe sfinții din necazul cel mare din același motiv – nu toți erau convertiți în momentul vedeniei lui Ioan.

          Patru făpturi vii, pline de ochi în față și în spate, stau în jurul tronului divin. Descrierea lor corespunde modului în care este prezentat Isus Hristos în cele patru Evanghelii: rege (leu - Matei), slujitor (vițel - Marcu), Fiul Omului (om - Luca), Fiul lui Dumnezeu (vultur – Ioan; vulturul își are cuibul pe înălțimi și arată suveranitatea Mântuitorului și originea Lui divină). Aceste ființe angelice reprezintă câte un rang ceresc din lumea îngerilor. Există patru ranguri în rândul îngerilor: arhangheli (comandanți ai oștirii cerești; se pare că au fost trei arhangheli în lumea îngerilor: Lucifer, Mihail și Gavril), serafimi (zboară deasupra tronului divin – Isaia 6), heruvimi (poartă tronul divin – Ezechiel 1:10) și îngeri obișnuiți (mesagerii lui Dumnezeu care stau în jurul scaunului de domnie – Apocalipsa 5:11). Pe de altă parte, cele patru făpturi vii cântă doar despre experiențe cerești (sfințenia și eternitatea lui Dumnezeu – Apocalipsa 4:8-9), pentru că nu vin de pe pământ. Apoi, acestea au aripi, asemenea tuturor ființelor angelice.

          Cel ce stă pe tron ține în mână un sul legat cu șapte sigilii. Sulul conține lista judecăților care trebuie să cadă peste pământ, înainte ca Domnul Isus să-și întemeieze regatul pe pământ. În tradiția romană, testamentul cezarilor și dreptul acestora de viață și de moarte asupra supușilor erau scrise pe suluri pecetluite cu șapte peceți distincte, ca să nu se vadă ce este scris înăuntru.

          Singurul capabil să deschidă sulul, să-i rupă pecețile și să execute judecata este Domnul Isus Hristos. Astfel, relele făcute pe pământ nu vor rămâne nepedepsite, iar cei drepți vor fi răzbunați. După ce pământul va fi purificat, împărăția milenară poate începe. Mântuitorul nostru este vrednic să ducă la îndeplinire toate aceste judecăți, datorită sfințeniei Sale și a lucrării Sale de la Golgota, pe care a finalizat-o în urma unui decret divin (Ioan 5:22, Evrei 1:9, Evrei 10:7). Domnul Isus Hristos apare în postura de Miel al lui Dumnezeu, care este sacrificat ca să plătească pentru păcatele întregii omeniri (Geneza 22:7-8, Ioan 1:29, Apocalipsa 5:9). Acesta apare și în postura de Leu din seminția lui Iuda, pentru că va judeca întreg pământul și apoi va domni (Geneza 49:9-10, Apocalipsa 5:5). Mielul junghiat are șapte coarne și șapte ochi. Coarnele sunt un simbol al puterii Sale și al faptului că domnește peste toți împărații pământului (Daniel 7:24). Cei șapte ochi, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe tot pământul, ne arată că Domnul Isus Hristos a primit Duhul Sfânt fără măsură (Ioan 3:34b) și demonstrează omnisciența și omniprezența Lui. Când Mântuitorul a luat sulul judecății din mâna dreaptă a lui Dumnezeu Tatăl, făpturile vii și cei douăzeci și patru de bătrâni I s-au închinat și L-au aclamat ca fiind vrednic să execute judecata, datorită lucrării Sale răscumpărătoare de la Calvar. Mulți îngeri li s-au alăturat celor patru făpturi vii și au izbucnit în laude la adresa Mielului care este vrednic să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda pentru eternitate (Apocalipsa 5:9-14).

          Imaginea din cel de-al treilea capitol al Genezei este în antiteză cu imaginea din cel de-al patrulea și cel de-al cincilea capitol al Apocalipsei. La începutul istoriei omenirii, din cauza căderii omului în păcat, heruvimii au blocat drumul care ducea înspre pomul vieții, pentru ca oamenii să nu ajungă la el (Geneza 3:24). În Apocalipsa însă, îngerii și oamenii stau împreună în prezența lui Dumnezeu, în jurul scaunului de domnie. Iată ce măreață lucrare de răscumpărare a făcut Mielul junghiat, Isus Hristos, Regele universului!