Dumnezeu are doi martori care Îl reprezintă pe pământ: poporul Israel și biserica lui Isus Hristos. Se fac foarte multe greșeli în interpretarea doctrinelor biblice, pentru că mulți oameni nu înțeleg diferența dintre aceste două entități. Unii susțin teoria înlocuirii poporului Israel cu biserica, argumentând că evreii au fost lepădați pentru că L-au omorât pe Isus Hristos. Această învățătură trădează lipsa de cunoștință și de călăuzire din partea Duhului Sfânt a acestor oameni. Israel este numit, în profeții, nevasta lui Dumnezeu (Osea 2, Isaia 54:4-6). Însă biserica este considerată mireasa lui Isus Hristos (Efeseni 5:25-27, Apocalipsa 19:7-8, Apocalipsa 22:17). În continuare, voi prezenta șapte aspecte despre doctrina referitoare la răpirea bisericii lui Isus Hristos.

          Isus Hristos îi promite bisericii că va fi păzită de necazul cel mare (1 Tesaloniceni 5:9, Apocalipsa 3:10-11, Romani 5:8-9), dar lui Israel îi spune că va fi izbăvit din necazul cel mare (Ieremia 30:7). Necazul cel mare este reprezentat de cea de-a 70-a săptămână din Daniel, capitolul 9. Textul ne vorbește despre 70 de săptămâni care formează istoria poporului evreu, un timp care începe la data la care s-a dat decretul pentru rezidirea Ierusalimului. În profețiile lui Daniel, o săptămână este echivalentul a 7 ani. Profetul Daniel aduce în discuție istoria poporului evreu în raport cu planul de mântuire al lui Dumnezeu. Astfel, de la porunca pentru rezidirea Ierusalimului până la răstignirea Domnului Isus Hristos au trecut 69 de săptămâni, adică 483 de ani. Versetele 26 și 27 ale aceluiași capitol au și o dimensiune profetică. Este adevărat că, în anul 70, Titus, la acea dată prinț moștenitor al Imperiului Roman, distruge Ierusalimul și templul iudeilor. Deci el împlinește parțial profeția. Însă sfârșitul lui Titus n-a fost unul subit. Biblia ne descoperă că războiul va continua până la sfârșit. Deci profeția ne trimite în vremurile din urmă, când la putere se va afla un lider mondial numit Anticrist, care va fi întruchiparea Satanei. La începutul acestor 7 ani ai ultimei săptămâni profetice, Anticrist va face un legământ de pace cu Israel, pentru toată această perioadă. Însă la jumătatea perioadei, el va intra în templul care va fi reconstruit și se va proclama drept dumnezeu. Acest comportament al lui Anticrist este numit și urâciunea pustiirii. Pe de altă parte, cei 7 ani reprezintă o perioadă de judecată (Apocalipsa 14:7,15:4,7:13-14,6:16-17; Isaia 13:6-13; Ioel 1:15,2:1; Țefania 1:14-18; Zaharia 14; Matei 24:15-22), un ceas al încercării, pentru locuitorii care au inima legată de acest pământ (Apocalipsa 3:10).

          Cele 70 de săptămâni despre care ne vorbește profetul Daniel nu sunt consecutive, căci ultima săptămână se întinde, așa cum spune profeția, până la aducerea neprihănirii veșnice, a ungerii Sfântului Sfinților și până la pecetluirea vedeniei și proorociei (Daniel 9:24). Aceste evenimente nu s-au întâmplat încă, ci vor avea loc după necazul cel mare, când Isus Hristos va reveni pe pământ ca să împărățească. Însă biserica lui Isus Hristos este o taină (Coloseni 1:25-27) și nu este inclusă în aceste 70 de săptămâni, care se referă strict la istoria poporului Israel. Perioada dintre a 69-a săptămână și a 70-a săptămână este o paranteză, în care harul de mântuire al lui Dumnezeu este focalizat pe neamuri (Ioan 1:11-13). În acest interval de timp, biserica lui Isus Hristos este chemată să evanghelizeze întreaga lume, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Într-adevăr, există și evrei care sunt mântuiți în aceste vremuri. Însă accentul este pus pe neamuri, căci biserica este reprezentanta lui Hristos pe pământ. În altă ordine de idei, până la apariția bisericii, poporul Israel a fost martorul lui Dumnezeu pe pământ. Tot așa va fi și după răpirea bisericii.

          Între Isus Hristos și biserica Lui există o unitate desăvârșită: cap–trup (Coloseni 1:18, Efeseni 5:23), mire–mireasă (Apocalipsa 19:7-8,2 Corinteni 11:2), iubit-iubită (Efeseni 5:25), viță-mlădiță (Ioan 15:5). Dacă biserica ar intra în necazul cel mare, atunci și Isus Hristos ar trebui să intre. Israel poate să fie sub autoritatea lui Anticrist (Ioan 5:43, Daniel 8:23-25, Apocalipsa 13:7-8). Dar Anticrist nu poate ajunge în fruntea bisericii, căci Capul bisericii este Hristos. Tot astfel, biserica este învățată să recunoască orice formă de guvernare ca fiind îngăduită de Dumnezeu și să se roage pentru cei care conduc lumea (1 Timotei 2:1-4, Romani 13:1-7,1 Petru 2:13-16). Însă, în timpul necazului cel mare, Anticrist va stăpâni peste guvernele mondiale (Apocalipsa 13:2-4). Deci biserica nu se poate ruga pentru Diavol, nici nu trebuie să-l recunoască.

          În 2 Tesaloniceni 2:3-12, apostolul Pavel vorbește despre ziua Domnului, răspunzându-le celor care susțineau că Isus Hristos ar fi revenit deja pe pământ. Și în zilele noastre mai există entități religioase, lipsite de călăuzirea lui Dumnezeu, care afirmă că Isus Hristos ar fi revenit în formă invizibilă și s-ar fi revelat doar în cadrul organizațiilor lor. Însă apostolul Pavel susține că ziua Domnului nu va veni înainte de lepădarea de credință și înainte de apariția lui Anticrist, omul pierzării. Anticrist nu-și poate începe lucrarea publică, cât timp biserica se află pe pământ. Biserica lui Isus Hristos reprezintă singura „piedică” reală în calea Anticristului. Când credincioșii vor fi răpiți la cer, Diavolul va avea libertatea să-și desfășoare lucrarea de amăgire a locuitorilor pământului, în mijlocul nenorocirilor și judecăților divine care se vor abate asupra pământului.

          Unele texte biblice, precum 1 Tesaloniceni 4:13-17 sau 1 Corinteni 15:51-54, ne vorbesc despre răpirea bisericii. La răpirea bisericii, Isus Hristos îi întâlnește pe credincioși în văzduh și nu li se arată tuturor oamenilor. Nu există semne cosmice asociate cu acest eveniment. În plus, poporul Israel, ca națiune, se află într-o stare de necredință. Răpirea bisericii precede începutul mâniei lui Dumnezeu (necazul cel mare). Acest eveniment reprezintă prima fază a celei de-a doua reveniri a lui Isus Hristos. Cartea Cântarea Cântărilor redă în mod plastic chemarea pe care i-o face Isus Hristos bisericii, la răpire (Cântarea Cântărilor 2:9-10; 13). Acum, Mirele nostru se uită la biserica Lui pe fereastră, privește printre zăbrele. Dar va trece iarna, va veni primăvara și împreună cu ea vremea sărbătorii. Atunci, Mirele nostru le va spune celor care au adormit din biserica Lui: „Scoală-te, iubito!”, iar bisericii Sale de pe pământ îi va spune: „Vino, frumoaso!”. Așa cum ne învață apostolul Pavel în 1 Tesaloniceni 4:13-17, mai întâi vor învia cei morți în Hristos, iar apoi noi, cei vii, vom fi răpiți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul nostru în văzduh („Scoală-te, iubito, și vino, frumoaso!”).

          Alte texte ale Bibliei, precum Matei 24:29-31, Apocalipsa 1:7, Zaharia 14:1-15 sau 2 Tesaloniceni 2:3-12, ne prezintă evenimentele care au loc în timpul sau după necazul cel mare, când Isus Hristos revine pentru a doua oară (a doua fază a celei de-a doua reveniri a lui Hristos). După necazul cel mare, Hristos se coboară împreună cu sfinții Lui (biserica) pentru a face ordine pe pământ. El revine pe Muntele Măslinilor și orice ochi îl poate vedea. Acest eveniment este acompaniat de multe semne cosmice. Tot astfel, la a doua venire a lui Hristos, o parte din poporul Israel va fi credincios. Iar pe pământ va începe mileniul (Zaharia 14, Apocalipsa 20:1-10).

          Răpirea bisericii este o taină, deci nu se știe când va avea loc. Cu biserica, Isus Hristos nu folosește date exacte. Cu Israel însă, Dumnezeu lucrează cu date foarte exacte. Citind Daniel 12, putem observa că vremea de strâmtorare pentru poporul evreu este definită cu exactitate: 1335 de zile de la jumătatea necazului cel mare, când Anticrist va spurca templul iudeilor, declarându-se pe sine însuși drept dumnezeu. În timpul necazului cel mare, atât cei doi martori cât și cei 144.000 de evangheliști vor conștientiza poporul Israel și pe ceilalți participanți la necazul cel mare de veridicitatea textelor profetice. Dumnezeu îi va lumina și ei vor predica Evanghelia Împărăției (vestea bună a apropierii Împărăției, a revenirii lui Isus Hristos pe pământ) cu date exacte, așa cum Biblia ne arată, în cazul poporului Israel. Presupunând că necazul cel mare are 7 ani (2520 de zile, dacă luăm în considerare că anul iudaic are 360 de zile), de la mijlocul necazului cel mare până la finalul celor 1335 de zile ar mai fi 75 de zile. Există mai multe păreri în legătură cu evenimentele care se pot întâmpla în această perioadă de timp. Este posibil ca, în primele 30 de zile, Isus Hristos să se ocupe de cei răi (după principiul de a smulge întâi neghina). În această situație, ultimele 45 de zile ar fi dedicate strângerii aleșilor lui Israel (rămășița) pentru împărăția milenară. Primele 30 de zile pot reprezenta însă și o perioadă în care poporul Israel are timp de pocăință. Plânsul lui Petru este profetic și reprezintă bocetul națiunii iudaice, când își vor deschide ochii și vor înțelege cine este Isus Hristos. Într-adevăr, evreii obișnuiau să aloce câte 30 de zile pentru perioade de bocete, de curățire națională (Numeri 20:29, Deuteronom 34:8). În Zaharia 12, este descris pe larg bocetul evreilor, atunci când vor vedea că Cel pe care L-au străpuns este chiar Mântuitorul lumii. În altă ordine de idei, în vechime evreii alocau 45 de zile pentru curățirea templului (e. g. când Antioh Epifanus a spurcat Sfânta Sfintelor). Indiferent care dintre aceste variante este validă, observăm că Dumnezeu utilizează date exacte când vorbește despre viitorul poporului Său Israel.