Cercetătorii Gordon Neufeld și Gabor Mate au scris o lucrare foarte amplă despre cum să ne ținem copiii aproape de noi. În continuare, voi prezenta câteva principii care ne ajută să construim, să refacem sau să îmbunătățim relațiile de atașament cu copiii noștri, pornind de la ideile acestor psihologi. [1]

          Noi trebuie să ne prezentăm în fața copiilor noștri într-un mod prietenos, încercând să-i facem să zâmbească și să se simtă bine. În cazul copiilor mici, intențiile noastre pot fi destul de evidente. Este suficient să le acordăm atenție și să ne jucăm cu aceștia. Pe măsură ce copiii cresc, unii dintre noi interacționăm cu ei doar când ceva nu merge bine. Această tendință începe încă de când copiii mici devin activi și părinții îi protejează de pericole. Potrivit unor studii psihologice, la începutul etapei de explorare, în care copiii se mișcă și sunt neobosiți, 90% din comportamentul matern constă în afecțiune, joc și îngrijire. Doar 5% din acțiunile mamei sunt menite să le interzică copiilor să desfășoare o anumită activitate. Însă în lunile următoare, între 11 și 17 luni, după ce încep să meargă singuri, copiii mici primesc, în medie, câte o interdicție la fiecare 9 minute. [2] Chiar dacă răspundem de siguranța și bunăstarea copiilor, trebuie să continuăm să interacționăm cu ei într-un mod cald și agreabil, care să-i atragă să rămână în relație cu noi. Pe măsură ce copiii cresc și sunt mai sfioși când vine vorba de contactul fizic, provocarea părinților se schimbă, de la interacțiunea cu ei în mod prietenos la pătrunderea în spațiul lor personal într-un mod prietenos.

          Este important să ne apropiem de copiii noștri după fiecare moment de despărțire. Cele mai evidente separări sunt cauzate de școală, muncă, diferite deplasări pe care trebuie să le facem sau alte experiențe. Un salut călduros urmat de un timp plăcut petrecut împreună poate întări relația de atașament cu copiii noștri. Trebuie să construim rutine de apropiere a copiilor noștri în viața de zi cu zi. Putem să ne găsim activități comune (jocuri, vizionarea unor programe creștine precum Cartea Cărților, discuții, diverse sporturi, preluarea lor de la școală dacă aceștia sunt în clasele primare) care să ne faciliteze întărirea relațiilor cu copiii noștri. Țin minte, în anii dinainte să meargă la școală, pentru a interacționa mai mult cu Eric, aveam o activitate numită „obiceiul” (ne jucam diverse jocuri, îi citeam ceva, după care mă rugam pentru el). Ulterior am înțeles că este mai util să jucăm jocurile pe care le dorește el, să ne uităm la episoadele din Cartea Cărților pe care le preferă el. Când copiii sunt interesați de anumite activități, dacă petrecem timp cu aceștia participând la respectivele activități, se întăresc relațiile noastre cu ei. În plus, este foarte important să ne reconectăm cu ei după orice fel de separare emoțională. De exemplu, sentimentul de conexiune se poate pierde după o ceartă, din cauza neînțelegerilor sau a mâniei.

          Îmbrățișările pot încălzi inima copiilor, chiar și după ce aceștia cresc mai mari. Apoi, trebuie să ajungem la acel stadiu în care copiii noștri sunt confortabili să fie ei înșiși în prezența noastră. Prin diferite gesturi, zâmbete, cuvinte sau acțiuni, noi putem să le comunicăm copiilor noștri că sunt doriți, importanți, apreciați, iubiți, că prezența lor provoacă bucurie și că li se simte lipsa. Inițiativele noastre de a le face surprize și oferirea unui sprijin atunci când se așteaptă mai puțin pot solidifica mai mult relațiile dintre părinți și copii decât recompensele. Deși putem deteriora relația cu copiii noștri dacă nu le satisfacem nevoile lor reale, nu înseamnă că relația noastră va fi menținută doar în acest fel. Însă sprijinindu-se pe darul iubirii noastre necondiționate, copiii se vor sprijini pe noi din punct de vedere emoțional. Astfel de relații de atașament, create și la nivel emoțional, nu doar fizic, sunt foarte trainice. Ca să rămânem apropiați de copiii noștri, noi trebuie să dezvoltăm o intimitate profundă cu aceștia. Copiii noștri nu trebuie să se simtă vulnerabili față de noi și trebuie să fie siguri că îi înțelegem. Într-un astfel de context, aceștia ne vor împărtăși ce au pe suflet și ne vor spune chiar și secretele cele mai bine păzite. Într-adevăr, cea mai puternică legătură intimă dintre părinți și copii se formează atunci când aceștia se simt profund cunoscuți și înțeleși de noi. O astfel de conexiune este atât de puternică încât transcede separarea fizică dintre noi sau alte situații neprevăzute care pot apărea de-a lungul timpului. În plus, este puțin probabil ca un copil care se simte cunoscut și înțeles de părinți să-i înlocuiască pe aceștia cu un anumit anturaj. Beneficiile pe care le oferă orientarea spre anturaj sunt minore în comparație cu acest confort psihic pe care-l oferă intimitatea cu părinții. Nu în ultimul rând, dezvoltând relații atât de apropiate cu copiii, noi le oferim un model pentru crearea unor conexiuni viitoare la fel de satisfăcătoare precum cele pe care le au cu părinții lor.

          Dacă îi forțăm pe copii să accepte separarea de noi înainte să fie pregătiți (fie că este vorba despre a ieși din casă sau despre a merge la școală), le vom provoca panică și îi vom determina să fie și mai dependenți, în loc să devină independenți. Copiii care nu reușesc să își mențină părinții aproape pot încerca să îi înlocuiască cu prieteni sau cu alte persoane. Refuzul nostru de a-i încuraja să depindă de noi îi poate arunca în brațele altora. Însă copiii noștri nu vor ajunge la adevărata independență, dacă nevoile lor de dependență nu sunt satisfăcute de părinți, persoanele cele mai în măsură să facă asta. Copiii și adolescenții au nevoie să fie îndrumați de către părinții lor, persoanele cele mai potrivite pentru acest lucru. Cu cât îi ghidăm mai mult în diverse aspecte ale vieții, răspunzându-le la întrebări și ajutându-i în activitățile zilnice (inclusiv la școală), cu atât vor rămâne mai aproape de noi. Situațiile care îi pun pe copii în poziția de a depinde de părinți întăresc legătura de atașament dintre aceștia. Orientarea pe care le-o oferim copiilor noștri este un pas esențial pentru cultivarea unor legături trainice de atașament.

          Ca părinți, noi trebuie să ne formăm obiceiuri care dezvoltă relațiile din familiile noastre: sărbători petrecute în familie, aniversări, jocuri, plimbări, citit, mese luate împreună, activități spirituale (rugăciune, discuții pe teme biblice, vizionare împreună a programelor creștine). Totodată, ritualurile de culcare (poveștile, cântecele, rugăciunea) sunt alte modalități de întărire a relațiilor de atașament. În plus, activitățile desfășurate regulat (de câteva ori pe săptămână) pot contribui la apropierea dintre membrii familiei.

          Trebuie să ne folosim relația de atașament pe care o avem cu copiii noștri pentru a restricționa lucrurile care i-ar putea îndepărta de noi: mijloacele media (televizor, internet, jocuri pe calculator, telefon) sau interacțiunile prea dese cu prietenii (dacă acestea nu sunt orchestrate de adulți responsabili). Ar fi de dorit, pentru copiii noștri, să se împrietenească cu copii pentru care familiile lor sunt importante, și nu cu tineri orientați intens spre anturaj. Totodată, aceste reguli nu trebuie impuse cu forța. În cazul copiilor orientați spre anturaj, o abordare foarte directă și drastică ar putea cauza și mai multe probleme. Părinții înțelepți nu vor impune mai multe restricții decât suportă puterea de atașament pe care o dețin. Atunci când relația de atașament este prea slabă, noi trebuie să ne apropiem de copiii noștri și să îmbunătățim relația de atașament față de aceștia.

          Dacă vrem să corectăm un tânăr, trebuie să ne concentrăm atenția asupra relației cu el și abia apoi asupra comportamentului pe care vrem să-l îndreptăm. Degeaba le spunem mereu copiilor ce ar trebui să facă, dacă relația noastră de atașament față de ei este superficială. Șansele să ne asculte sunt minime, iar efectele vor fi pe termen scurt. Aceștia nu vor fi motivați să își corecteze comportamentul din rațiuni corecte sau din dorința de a se maturiza. Mai degrabă, ei vor dori să evite anumite pedepse. Unii dintre ei vor urmări să nu strice prea mult relația cu părinții, ca să nu-și piardă anumite privilegii. Cei foarte orientați spre anturaj vor respinge brutal orice încercări directe ale părinților de a-i îndrepta. Dacă însă noi refacem relația cu copiii noștri, dacă ne apropiem de ei cu dragoste necondiționată, dacă le câștigăm încrederea afectivă (folosind cuvinte potrivite, o atitudine caldă și un ton liniștit), aceștia vor fi motivați să se atașeze de noi și ceea ce avem de spus va ajunge la inimile lor. Ne vor considera modele de urmat în viață și vor călca pe urmele noastre. Nu contează doar să le dăm un exemplu bun copiilor noștri, pentru ca aceștia să ne urmeze și să preia principii sănătoase de la noi. În primul rând, noi trebuie să ne atașăm de copiii noștri. În prezența relațiilor de atașament, comportamentele greșite se corectează mult mai ușor. În acest mod funcționează și procesul de sfințire din viețile credincioșilor. Dacă noi căutăm o relație personală cu Dumnezeu, vom beneficia de putere de la Duhul Sfânt ca să ne schimbăm viața. Dacă însă această relație nu există sau este formală, procesul de sfințire a vieții noastre va fi grav afectat și nu ne vom maturiza spiritual prea repede. Din fericire, la Calvar, Isus Hristos a început o relație de dragoste necondiționată cu fiecare dintre noi și ne-a oferit oportunitatea să ne atașăm de El. Toți cei care răspundem invitației Mântuitorului de a ne atașa de El, vom beneficia de prezența Lui în viețile noastre și vom crește în asemănarea cu El.

          Uneori, există lucruri pe care copiii noștri nu le pot face. Noi trebuie să rămânem fermi în legătură cu regulile pe care le impunem, pentru binele lor. Însă noi trebuie să le explicăm acestora motivele pentru care există anumite interdicții. Apoi, trebuie să conștientizăm sentimentul de frustrare a copiilor și să le oferim alinare. Scopul principal nu ar trebui să fie acela de a le da acestora o lecție, ci de a transforma frustrarea lor în tristețe. Lecția va fi învățată dacă acest lucru se întâmplă. Afirmații de genul: „Știu că îți doreai foarte mult ca acest lucru să se întâmple”, „Nu este ceea ce te așteptai”, „Aș fi vrut ca lucrurile să fie altfel” le dau copiilor sentimentul că suntem alături de ei și nu împotriva lor. Putem să le permitem copiilor să-și exprime dezamăgirea, să plângă atunci când planurile lor sunt zădărnicite și să empatizăm cu tristețea lor. Pe de altă parte, și în viața spirituală lucrurile stau similar. Când nu obținem ceea ce dorim de la Dumnezeu și suntem supărați pe El din cauza anumitor situații, El ne răspunde cu blândețe și ne arată de ce voia Lui pentru viețile noastre este întotdeauna mai bună.

          Cu cât copiii au mai puțină nevoie de disciplină, cu atât metodele de disciplinare sunt mai eficiente. În schimb, cu cât aceștia au mai multă nevoie de disciplină, cu atât mai ineficiente vor fi tehnicile de disciplinare folosite în mod normal, dacă nu se ține cont de relația de atașament. În unele cazuri, după ce toate tehnicile coercitive se dovedesc contraproductive, trebuie să investigăm dacă nu cumva experiențele, situațiile și circumstanțele prin care trec copiii noștri declanșează comportamentul problematic al acestora. De exemplu, am putea certa un copil pentru lipsa lui de maniere dacă am vedea că este pur și simplu nepoliticos cu un adult, refuzând să comunice. Dar dacă ne-am da seama că timiditatea copilului îl inhibă să interacționeze cu persoanele necunoscute, am face tot ce ne stă în putință ca acesta să se simtă în largul lui. Apoi, dacă îi prindem cu minciuna pe copiii noștri, putem considera că sunt mincinoși și le putem desființa minciunile într-o manieră severă. Dacă însă realizăm că un copil ascunde adevărul pentru că nu este prea sigur de dragostea noastră și nu vrea să ne dezamăgească, vom încerca să-i redăm sentimentul de siguranță. Unii dintre cei care suferă din cauza realității mint tocmai pentru a scăpa de ea.

          Copiii au nevoie de o relație cu ei înșiși, înainte să poată avea relații autentice cu prietenii. Aceștia trebuie să aibă capacitatea de a reflecta asupra propriilor gânduri și sentimente. Dacă adolescenții vor avea o relație autentică cu ei înșiși, aceștia se vor bucura de propria companie, vor aproba sau vor dezaproba anumite lucruri pe care le-au făcut. Deseori, relațiile cu alții înlocuiesc relația cu propria persoană sau reprezintă niște încercări de a umple golurile care ar trebui umplute de o astfel de relație. Atunci când o persoană nu este confortabilă în propria companie, va căuta cu orice preț compania altora sau se va atașa de televiziune, telefon și jocuri video. Relațiile orientate prea mult pe camarazi, asemenea mijloacelor media și internetului, împiedică dezvoltarea unei relații cu propria persoană. Până când un copil nu poate relaționa bine cu sine, acesta nu este pregătit să dezvolte relații autentice cu alți copii. Prin urmare, este foarte benefic să își petreacă timpul interacționând cu adulții care îl îngrijesc sau implicându-se de unul singur în jocuri creative. Totodată, este normal ca cei mici să își dorească prieteni. Prieteniile pe care le putem accepta sunt cele care nu îi îndepărtează de noi. În mod ideal, acestea vor implica alți copii ai căror părinți împărtășesc valori asemănătoare cu ale noastre și recunosc importanța atașamentelor față de adulți.

          Copiii orientați spre anturaj pot fi reorientați spre familie prin schimbarea contextului în care se află. Excursiile cu familia, drumețiile în natură sau în alte locuri care facilitează interacțiunea dintre membrii familiei reprezintă câteva modalități de recuperare a tinerilor orientați puternic pe anturaj. Unele familii decid chiar să se mute din localitate, pentru a-și separa copiii de un anturaj nepotrivit. Se creează astfel un vid de atașament față de camarazi, pe care părinții îl umplu, apropiindu-se de ei. Părinții care au reușit să-și recâștige astfel copiii s-au implicat împreună cu aceștia în activități pe care tinerii le preferau (drumeții, pescuit, diverse sporturi). Au alocat timp pentru a socializa cu copiii și, cu multă răbdare, le-au recâștigat inimile.

Bibliografie:

[1] Gordon Neufeld, Gabor Mate, Ține-ți copiii aproape, Curtea Veche Publishing, 2023, pp. 271-352

[2] Allan Schore, Affect Regulation and the Origin of the Self: The Neurobiology of Emotional Development, Lawrence Erlbaum Associates, Hillsdale, New Jersey, 1994, pp. 199-200