Persoanele care sunt atașate emoțional de copiii lor au oportunitatea de a fi părinți de succes și competenți, dacă mai țin cont și de alte aspecte (valorile morale și spirituale, devotament). Psihologii Gordon Neufeld și Gabor Mate vorbesc despre șapte moduri prin care atașamentele sprijină procesul de educare a copiilor. [1] În continuare, voi prezenta succinct cele șapte idei expuse în lucrarea acestor cercetători, dând și o notă spirituală acestui subiect. Atașamentele au un rol important atât în educația copiilor, cât și în educația noastră spirituală, din postura de creștini.

          Atașamentele îi poziționează pe adulți și copii într-o ordine ierarhică. În relația cu adulții, copiii sunt meniți să fie dependenți de părinți. Aceștia acceptă să fie îngrijiți și dirijați atât timp cât se simt dependenți de părinții lor. Copiii care păstrează acest sentiment de dependență față de adulți își admiră părinții, li se supun și apelează la ei pentru a afla răspunsuri. Relațiile de atașament ne permit nouă, părinților, să ne facem treaba. Fără acest sentiment de dependență din partea celor mici, comportamentul lor este dificil de gestionat. În lipsa relațiilor de atașament, noi reușim cel mult să-i intimidăm pe copii sau să-i obligăm să ni se supună. Însă un asemenea comportament aduce daune grave în relația cu copiii și în dezvoltarea lor pe termen lung. În plan spiritual, lucrurile stau similar. Credincioșii care își recunosc cu adevărat dependența de Dumnezeu Îl admiră, I se supun, acceptă să fie conduși de El și Îl caută mereu. Toți creștinii suntem în poziția să acționăm astfel, pentru că știm ce a făcut Dumnezeu la Golgota, ca să creeze relații de atașament cu fiecare dintre noi.

          Atașamentele fac apel la instinctele părintești iar copiii par adorabili chiar și în momentele dificile. Pe fondul unei relații de atașament, gradul de toleranță a părinților se mărește. Deși creșterea copiilor implică greutăți și multe provocări, răbdarea și toleranța noastră crește, atunci când vedem zâmbetele lor, privirea lor drăgălașă, gingășia lor. Relația de atașament are rolul de a trezi părintele din noi și ne ajută să ne apropiem de copiii noștri și să ne asumăm responsabilități în legătură cu creșterea și educația lor. Atunci când aceștia își exprimă prin acțiuni și cuvinte dorința de a se atașa de noi, acest lucru îi face mai ușor de gestionat. Există sute de mici gesturi și expresii, unele inconștiente, pe care le regăsim la copiii noștri, cu rolul de a ne înduioșa și de a ne apropia de ei. Totodată, slujba de părinte are multe provocări. Ca părinți, noi avem nevoie de aceste mici detalii care ne ajută să facem față uzurii și oboselii suferite în timpul îndeplinirii responsabilităților parentale. De obicei, copiii nu au nicio idee despre impactul lor asupra noastră și nici despre sacrificiile pe care le facem în numele lor. Și nici nu ar trebui să fie conștienți de aceste lucruri, până când nu vor reflecta, cu maturitate, la ceea ce am făcut pentru ei. Într-adevăr, este parte din sarcina de părinte să nu fim apreciați la adevărata valoare. Noi nu trebuie să urmărim neapărat să primim aprecieri pentru dedicarea și efortul nostru, deoarece facem aceste lucruri din atașament față de copiii noștri. În plan spiritual, există multe asemănări și la acest capitol. Din postura de copii ai lui Dumnezeu, noi greșim de multe ori. Însă Dumnezeu este dispus să ne reabiliteze, pentru că ne iubește și este atașat de noi. Pe de altă parte, nici noi, ca și creștini, nu Îl apreciem pe Dumnezeu, Tatăl nostru, la adevărata Lui valoare. Dar El știe că este parte din sarcina Lui de Părinte să nu fie apreciat așa cum merită. În viața fiecăruia dintre noi trebuie să vină o vreme în care să medităm la tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi.

          Nicio persoană nu-i poate impune altei persoane să-i acorde atenție. Cu cât atașamentul copiilor față de părinți este mai puternic, cu atât ne este mai simplu să le captăm atenția. Dacă atașamentul copiilor este slab, este mai dificil să le captăm atenția. În astfel de situații, părinții sunt nevoiți să ridice mereu tonul și să repete ceea ce spun. Pe de altă parte, Dumnezeu nu îi obligă pe niciunul dintre copiii Lui să Îi acorde atenție. Cu toate acestea, suntem conștienți că atașamentul Lui față de noi este atât de puternic, încât nu putem să nu Îi acordăm atenție.

          Atașamentele îi țin pe copii aproape de părinți. În loc ca noi să fim mereu cu ochii pe copiii noștri, avem siguranța că aceștia ne vor urma și vor accepta să îi ghidăm în viață. Atunci când copiii sunt mici, nevoia lor de apropiere este mai mult fizică, căci ei pot intra în panică și atunci când închidem ușa la baie. Dar pe măsură ce copiii cresc, dorința lor de apropiere fizică de părinți se transformă într-o nevoie de conexiune și contact emoțional. Nevoia copiilor de a nu-i scăpa din ochi pe părinți se transformă în nevoia lor de a ști unde se află părinții. Chiar și adolescenții care sunt foarte atașați de părinți vor întreba adesea unde sunt aceștia și când ajung acasă. Pe de altă parte, Dumnezeu a creat toate condițiile pentru ca toți copiii Lui să rămână aproape de El, să-L caute și să-L urmeze.

          Atașamentele îi transformă pe părinți în modele pentru copiii lor. Oricât de exemplare ar fi, nu viețile noastre ne fac modele pentru copiii noștri. Chiar dacă noi performăm pe plan profesional sau social, copiii noștri nu se vor atașa de noi în mod automat. Dacă însă aceștia sunt atașați de noi, ei vor dori să fie ca noi și vor prelua măcar unele dintre caracteristicile și obiceiurile noastre. Pe de altă parte, Dumnezeu reprezintă un veritabil model pentru toți credincioșii adevărați. Pentru că sunt atașați de El, aceștia doresc să fie ca El și să preia cât mai mult din caracterul Său și din obiceiurile Sale.

          Atașamentele ne ușurează una dintre sarcinile noastre fundamentale ca părinți, aceea de a le da direcție și îndrumare copiilor. Mereu le arătăm ce este bine și ce nu este bine, ce este potrivit și ce nu este potrivit. Până când copiii nu devin capabili să se ghideze singuri, ei au nevoie de părinți ca să le arate calea pe care trebuie să meargă și să le dea indicii despre cum să se comporte și ce să facă, în diverse situații din viață. Este important să putem da indicații și să fim capabili să-i învățăm pe copii. Dar nu contează atât de mult cât de înțelepți suntem sau de cât clar ne exprimăm, dacă noi nu suntem cei la care copilul caută indicii. Atunci când tinerii nu ne urmează sfaturile, putem presupune că nu ne comunicăm clar așteptările sau că aceștia nu au capacitatea de a ne recepționa mesajele. Este posibil să fie chiar așa în unele situații. Însă, de cele mai multe ori, problema este mai profundă. Ca urmare a pierderii atașamentului față de noi, copiii nu ne mai urmează exemplul și nu ne mai ascultă indicațiile. Dacă însă cei mici sunt atașați de noi, aceștia ne vor studia cu atenție ca să vadă ce ne dorim și ce așteptăm de la ei. Într-adevăr, atașamentele ne ajută să dăm mai ușor indicații. Pe de altă parte, Dumnezeu îi ghidează în viață pe copiii Lui. Aceștia sunt atașați de Părintele lor ceresc și caută să împlinească voia Lui în viețile lor. Pentru cei nemântuiți, pare prea ușor modul în care Dumnezeu îi determină pe unii să Îl urmeze și să facă voia Lui, chiar și în situațiile în care aceștia au multe lucruri de pierdut din această cauză.

          Atașamentele îi determină pe copii să dorească să-și mulțumească părinții. Uneori, copiii nu se pot ridica la nivelul așteptărilor părinților, deoarece standardele impuse de aceștia sunt nerealiste. În anumite cazuri, părinții le cer copiilor să facă lucrurile pe care ei nu au reușit să le îndeplinească în viață. Însă dacă dorința copiilor de a face acele lucruri lipsește, dacă nu există motivație din partea lor, nici măcar nu contează dacă așteptările părinților sunt realiste sau nu. Totodată, factorii motivatori externi ai comportamentului, cum ar fi pedepsele sau recompensele, pot distruge motivația internă a copiilor de a-și mulțumi părinții, motivație care derivă din relația lor de atașament. Pe de altă parte, atunci când copiii încearcă să intre în grațiile prietenilor și nu ale părinților, comportamentul lor se schimbă, în funcție de valorile anturajului. Înfățișarea, divertismentul și petrecerea timpului cu prietenii devin mai importante decât studiul, dezvoltarea talentelor, respectul pentru societate sau căutarea excelenței. Deducem deci că acești copii nu și-au însușit niciodată valorile părinților. Ei doar le-au folosit ca instrumente pentru a intra în grațiile părinților, de care erau atașați la acel moment. Într-adevăr, copiii nu-și însușesc un set de valori, până dincolo de vârsta adolescenței. De aceea, este foarte important să nu ne pierdem influența asupra lor nici în preajma adolescenței, pentru a le putea transmite un set de valori (intelectuale, culturale, sociale, morale, spirituale) pe care să și le însușească și care să-i ajute în viață. Nu în ultimul rând, în plan spiritual, adevărații copii ai lui Dumnezeu doresc să se sfințească, pentru a se ridica, pe cât posibil, la așteptările pe care Dumnezeu le are de la ei. Însă Dumnezeu nu are așteptări nerealiste de la noi. El L-a trimis pe Duhul Sfânt care ne ghidează și ne dă putere să luptăm cu păcatul și să ne sfințim. Nu frica de iad ne determină să ascultăm de Dumnezeu. Noi încercăm să facem aceste lucruri pentru că suntem atașați de Părintele nostru spiritual și de modul de viață pe care Acesta ni-l cere.

          Atașamentele ne conferă puterea de a fi părinți. Această autoritate nu decurge din constrângere sau forță, ci dintr-o relație de atașament dezvoltată în mod corespunzător cu copiii noștri. Puterea de a fi părinte apare atunci când lucrurile se desfășoară în ordinea lor naturală, fără să uzăm de forță. Însă dacă ne lipsește această putere, este posibil să recurgem la tot felul de constrângeri. De fapt, cu cât un părinte dispune de mai multă putere, cu atât mai puțină forță este necesară în activitatea de parenting. Pe de altă parte, cu cât deținem mai puțină putere, cu atât suntem mai tentați să ridicăm tonul, să recurgem la amenințări sau la recompense și să căutăm tot felul de pârghii pentru a-i determina pe copii să se conformeze cerințelor noastre. De exemplu, pentru a-i convinge pe copii să spele vasele, noi putem să le promitem că le vom cumpăra desertul lor preferat. Apoi, dacă refuză să își facă temele, îi putem amenința că le retragem anumite privilegii. Sau putem folosi un ton mai autoritar și un comportament mai agresiv, pentru a ne impune în fața lor. În toate aceste situații, noi încercăm să ne motivăm copiii prin mijloace externe, fie că folosim o forță psihologică pozitivă, în cazul recompenselor, sau o forță psihologică negativă, în cazul pedepselor. Utilizăm forța psihologică de fiecare dată când exploatăm ce îi place unui copil și ce îi displace, dar și nesiguranța lui, pentru a-l determina să ne facă pe plac. Noi recurgem la astfel de pârghii externe atunci când nu avem nicio motivație intrinsecă pe care să o exploatăm, niciun atașament pe care să ne bazăm. Astfel de tactici ar trebui să fie folosite ca o ultimă soluție. Nu acesta ar trebui să fie modul nostru uzual de operare. Manipularea, fie că este sub formă de pedeapsă sau de recompensă, îi poate determina pe copii să se conformeze temporar. Pe termen scurt, s-ar putea să avem succes, deoarece copiii vor simți nesiguranță față de relația de atașament cu noi, vor căuta să ne intre în grații și vor capitula. Pe termen mediu însă, relația cu ei va fi erodată de nesiguranța provocată de furia și amenințările noastre. Cu cât folosim mai multă forță, cu atât se deteriorează mai mult relația de atașament cu copiii noștri. Există șanse ca, treptat, aceștia să ne înlocuiască cu prietenii lor. În altă ordine de idei, așa cum afirmă psihologii Gordon Neufeld și Gabor Mate, [2] prin astfel de metode, comportamentul dorit nu va deveni parte din personalitatea intrinsecă a cuiva. Fie că este vorba de îndeplinirea îndatoririlor școlare, de practicarea anumitor sporturi sau de activitatea de curățenie a camerei, cu cât se recurge mai mult la manipulare pentru a obține un astfel de comportament, cu atât este mai puțin probabil ca acesta să apară în mod voluntar. Psihologul Edward Deci a observat comportamentul a două grupuri de studenți de la facultate față de un joc puzzle de care toți fuseseră inițial la fel de intrigați. [3] Unul dintre grupuri urma să primească o recompensă financiară de fiecare dată când un puzzle era rezolvat, însă celuilalt grup nu i s-a oferit niciun stimulent extern. Odată ce recompensele au încetat, grupul plătit a fost mult mai predispus să abandoneze jocul decât grupul care nu a primit recompense. Prin urmare, recompensele pot crește probabilitatea comportamentelor, dar numai cât timp acestea există. Dacă recompensele se opresc, nici comportamentele dorite nu mai apar. În final, în plan spiritual, Tatăl nostru cel ceresc nu are nevoie să îi manipuleze pe niciunul dintre copiii Săi, prin recompense sau pedepse. Toți creștinii Îi recunosc calitatea de Tată Suprem și puterea de a fi Părinte, datorită relației de dragoste și de atașament care a început la Calvar (Golgota) și continuă o veșnicie.

Bibliografie:

[1] Gordon Neufeld, Gabor Mate, Ține-ți copiii aproape, Curtea Veche Publishing, 2023, pp. 101-121

[2] Ibidem, p. 137

[3] Edward Deci, Why We Do What We Do: Understanding Self-Motivation, Penguin Books, New York, 1995, pp. 18 și 25