Pe măsură ce cresc, copiii au nevoie să înțeleagă care este identitatea lor, de ce se întâmplă anumite lucruri și ce semnificație au acestea, ce este bine și ce este rău. Cu alte cuvinte, copiii au nevoie să se orienteze. Aceștia nu sunt capabili să facă asta pe cont propriu și au nevoie de ajutor. Atașamentul le permite copiilor să se ghideze după adulții care se presupune că sunt mai capabili să se orienteze și să-și găsească calea. Părinții sunt cel mai bun punct de reper pentru copii. Și profesorii sau alți adulți pot îndeplini, parțial, acest rol. Dacă există o relație de atașament între copii și adulți, copiii vor putea beneficia de pe urma experienței adulților, pentru a fi ghidați în viață. În caz contrar, copiii se pot atașa atât de tare de prietenii lor încât vor dori să se afle mereu în prezența lor și să fie ca aceștia. Pentru astfel de persoane, anturajul devine punctul de reper funcțional. Prietenii îi vor învăța cum să se comporte, cu ce să se îmbrace, cum să arate, ce să spună și ce să facă. Departe însă de a fi calificați să îndrume o altă persoană, copiii nu sunt capabili nici măcar să se orienteze pe ei înșiși, în adevăratul sens al cuvântului. De aceea, ca părinți, noi nu dorim ca anturajul să îi învețe pe copiii noștri ce este bine și ce este rău. Dacă însă vrem să ne atașăm de aceștia, pentru ca ei să nu fie atașați mai mult de prieteni, este important să îi înțelegem și să fim conștienți de modurile în care se pot atașa de noi. Conform cercetătorilor Gordon Neufeld și Gabor Mate, [1] putem identifica șase moduri în care copiii se pot atașa de adulți.

          Primul mod de atașare se referă la simțuri. Copilul trebuie să simtă persoana de care este atașat prin văz, auz, miros sau atingere. Acesta va căuta să mențină contactul cu acea persoană, protestând cu înverșunare când persoana respectivă nu se mai află în apropierea lui. Deși apare la bebeluși, nevoia de proximitate fizică nu dispare niciodată. Însă cu cât o persoană este mai puțin matură, cu atât se va baza mai mult doar pe acest mod de atașare. De exemplu, copiii orientați spre anturaj sunt preocupați să-și petreacă timpul liber împreună și să mențină mereu legătura între ei. Deoarece uneori există doar acest tip de atașament între ei, interacțiunea lor poate fi foarte superficială. Aceștia pot vorbi ore în șir, fără să spună nimic. Totul se rezumă la glume nepotrivite sau la afirmații de genul: „ce faci omule?”, „unde mergem?”, „unde este cutare persoană?”. În astfel de situații, vorbirea nu are ca scop comunicarea, ci este doar un ritual de atașament prin care se stabilește contactul auditiv între prieteni.

          Cel de-al doilea mod de atașare apare foarte devreme, la începutul copilăriei, și se referă la similaritate. Copiii vor să fie asemenea persoanelor de care se simt cei mai apropiați. Căutarea similarității joacă un rol foarte important în modelarea personalității și comportamentului unui copil. Copiii puternic atașați de părinți doresc să fie ca aceștia și le place când alte persoane observă similaritățile cu părinții lor, indiferent că este vorba despre aceleași preferințe culinare, același mod de gândire sau aceleași gusturi muzicale. Pe de altă parte, copiii orientați spre anturaj resping similaritatea cu părinții lor și, deoarece urmăresc să se distanțeze de ei, vor să fie cât mai diferiți de aceștia. Cu cât copiii caută mai mult apropierea de anturajul lor, prin similaritate, cu atât este mai probabil să-și disprețuiască și să-și ironizeze părinții. Aceștia încep să-și vorbească părinții de rău pe la spate, ca o modalitate de a câștiga aprecierea anturajului. Pe măsură ce orientarea spre anturaj se intensifică, unii copii își înfruntă părinții și îi jignesc, apelând la insulte sau la alte remarci răutăcioase. Alți copii însă se comportă cu prietenii de parcă nu ar avea părinți. Ei nu vorbesc niciodată despre părinții lor, iar la evenimentele școlare îi ignoră în totalitate.

          Următorul mod de atașare are legătură cu apartenența și loialitatea copiilor. Când un copil mic este apropiat de un adult, acesta consideră că acea persoană îi aparține și o revendică de câte ori are ocazia (fie că este vorba de părinți sau de frați mai mari). Tot astfel, un asemenea copil este fidel și ascultător față de adulții de care s-a atașat. În altă ordine de idei, copiii orientați spre anturaj sunt plini de invidie și îi revendică pe unii prieteni de care sunt atașați. Cine este prietenul cel mai bun și al cui devine o problemă foarte importantă pentru mulți adolescenți. În plus, astfel de copii își păstrează unul altuia secretele, își iau apărarea reciproc și fac mereu ce spune celălalt. Copiii orientați spre anturaj pot fi foarte loiali unul față de celălalt și față de grupul lor. Mai mulți adolescenți știau de moartea Reenei Virk, o adolescentă din Victoria, British Columbia, care a fost omorâtă de cei din gașca ei, dar niciun adult nu a fost anunțat, timp de mai multe zile, de această crimă. Acest incident a căpătat notorietate internațională și a îngrozit opinia publică.

          Cel de-al patrulea mod de atașare se referă la căutarea semnificației, ceea ce înseamnă să simțim că suntem importanți pentru cineva. Ține de natura umană să păstrăm aproape ceea ce prețuim. Copiii care se atașează cu ardoare de adulți caută mereu să obțină aprobare și aprecieri de la aceștia. Aceștia sunt sensibili la privirile nemulțumite și dezaprobatoare ale adulților. În mod similar, copiii orientați spre anturaj caută aprobarea din partea prietenilor și vor ca aceștia să îi considere importanți. Pe de altă parte, acest mod de atașare îi face pe copii vulnerabili la suferință. Ei vor suferi atunci când vor simți că persoana lor nu contează pentru anumiți prieteni de care sunt atașați. Într-adevăr, căutarea favorurilor cuiva produce daune emoționale atunci când se observă semne de respingere. Există însă o probabilitate mai redusă ca părinții, oricât de imperfecți ar fi, să continue să-și rănească copiii în acest fel. De regulă, asemenea daune emoționale apar mai frecvent din cauza prietenilor, în cadrul anturajului.

          Un alt mod de atașare este prin sentimente. Copiii și adolescenții caută intimitate emoțională și „se îndrăgostesc” de persoanele de care se atașează. Copiii care au parte de intimitate emoțională cu părinții lor pot tolera o separare fizică mai îndelungată și, totuși, să își mențină părintele aproape. Dacă atașarea prin simțuri (cel mai primitiv mod de atașare) reprezintă brațul scurt al atașamentului, sentimentele și emoțiile reprezintă brațul lung. Copiii au întipărită în minte imaginea părinților iubitori și mult iubiți. Acest fapt le conferă sprijin, confort emoțional și îi liniștește. Pe de altă parte, intimitatea emoțională este mai puțin frecventă în rândul copiilor orientați spre anturaj, decât în rândul celor orientați spre părinți. Unele persoane nu dobândesc niciodată capacitatea de a fi vulnerabile din punct de vedere emoțional, din cauza sentimentelor de respingere și de abandon pe care le-au experimentat în trecut. Persoanele care au suferit din cauză că au iubit și au fost dezamăgite pot recurge la moduri mult mai puțin vulnerabile de atașare. Copiii orientați spre anturaj preferă modurile de atașare mai primitive (simțuri, similaritate), care sunt mai puțin riscante și nu îi expun prea mult din punct de vedere sentimental.

          Al șaselea mod de atașare se referă la a fi cunoscut de cel de care ești atașat. Copiii orientați spre părinți nu au secrete față de aceștia. Apropierea de părinți este confirmată de multitudinea de secrete împărtășite. Însă pentru copiii orientați spre anturaj, cei mai buni prieteni sunt cei față de care nu au vreun secret. Pe de altă parte, o persoană poate deveni mai vulnerabilă atunci când se expune din punct de vedere psihologic. Mulți oameni nu vor să-și asume riscul de a se confesa altor persoane, de teama de a nu fi înțeleși greșit sau judecați. Prin urmare, aceasta este cea mai rar întâlnită formă de atașament și reprezintă motivul pentru care unii dintre noi suntem reticenți să le împărtășim chiar și persoanelor iubite anumite secrete sau vulnerabilități. În plus, adevărata intimitate reprezintă o excepție în rândul copiilor orientați spre anturaj, deoarece riscurile sunt prea mari. De regulă, secretele pe care și le împărtășesc astfel de copii sunt sub formă de bârfe despre alte persoane. Cu toate acestea, nu există vreo formă de atașament mai adâncă și mai puternică, decât aceea că cineva ne cunoaște bine și, în același timp, ne place și ne acceptă așa cum suntem și ne permite să fim noi înșine.

          Copiii complet atașati de părinții lor au la dispoziție mai multe moduri de a păstra conexiunea cu aceștia, chiar și atunci când părinții se află fizic la distanță. Dacă dezvoltarea lor este sănătoasă, aceste șase fire se împletesc armonios într-o frânghie rezistentă, care poate păstra conexiunea cu părinții chiar și în cele mai nefavorabile circumstanțe. Însă cu cât un copil este mai imatur, acesta va uza de moduri de atașament mai primitive (simțuri, similaritate). Apoi, nu toți copiii își ating întregul potențial de atașament, iar cei orientați spre anturaj cu atât mai puțin. Într-adevăr, copiii orientați spre anturaj sunt limitați la maxim două sau trei modalități de stabilire a conexiunii cu cei din jur. De regulă, aceștia aleg cele mai primitive și mai puțin vulnerabile moduri de atașare, precum căutarea similarității și a proximității fizice (simțurile). Astfel se explică dorința lor de a petrece cât mai mult timp împreună și de a se asemăna unii cu alții, în ceea ce privește aspectul, comportamentul, gândirea, gusturile și valorile. Totodată, copiii care sunt limitați în ce privește modurile de atașare sunt extrem de dependenți de acestea. Similar, oamenii cărora le lipsesc anumite simțuri (e. g. vederea) sunt foarte dependenți de celelalte simțuri, în viața de zi cu zi. Prin urmare, dacă există puține moduri de a menține conexiunea cu cei din jur, dependența de acestea este intensă. De fapt, modul în care copiii orientați spre anturaj se atașează unii de alții este, deseori, intens și disperat.

          Este dezirabil ca tinerii să fie conectați atât cu adulții (părinți, bunici, profesori), cât și cu persoane de vârsta lor (prieteni). Însă copiii nu se pot orienta simultan atât spre anturaj cât și spre adulți, considerând ambele categorii ca puncte de reper. Fie domină cultura și valorile părinților, fie primează cultura și valorile anturajului. Isus Hristos surprinde incompatibilitatea atașamentelor concurente, atunci ne învață că nu putem sluji la doi stăpâni, deoarece îl vom aprecia pe unul și îl vom desconsidera pe celălalt (Matei 6:24). Revenind la atașamentele concurente, cel mai benefic ar fi ca tinerii să își caute prieteni ai căror părinți promovează seturi de valori cât de cât similare. Un anturaj în care copiii sunt atașați de părinți va promova valorile adulților și va împlini și nevoia de socializare a celor tineri, în compania unor persoane de vârsta lor.

          Al șaptelea mod de atașare nu se referă la cum se stabilește o relație de atașament, ci la Persoana de care ne atașăm. Cei care ne atașăm de Isus Hristos și care începem cu El o relație de dragoste la Calvar (unde ne lăsăm povara de păcate și primim iertare și eliberare) Îl putem experimenta pe Acesta, prin toate modurile de atașare prezentate anterior. Ca și credincioși, noi căutăm prezența lui Dumnezeu și dorim să fim similari cu Isus Hristos, urmărind să ne sfințim. Noi ascultăm de ceea ce ne spune Mântuitorul nostru, pentru că El este principalul model și reper după care ne orientăm. Suntem sensibili la păcate, știind că Dumnezeu nu aprobă astfel de lucruri. Totodată, Isus Hristos ne dă certitudinea că suntem importanți pentru El și că Lui Îi pasă de noi. Pe acest fond, noi avem intimitate emoțională și psihologică cu Dumnezeu, ne îndrăgostim de El și îi împărtășim cele mai adânci secrete ale ființei noastre. Păstrăm mereu, întipărită în minte, imaginea Acestui Părinte iubitor și mult iubit (Isaia 53:1-7). La fel cum un bebeluș abia născut tânjește după căldura și iubirea părintească, un om născut din nou tânjește după iubirea și căldura lui Isus Hristos. Mântuitorul nostru cunoaște cele mai adânci nevoi ale ființei noastre și este capabil să le împlinească, ajutându-ne să ne atașăm de El în toate cele șase moduri despre care am vorbit. În plus, dacă noi ne atașăm cu adevărat de Isus Hristos, începem să reparăm daunele și suferințele produse de unele greșeli pe care le-am făcut și față de semenii noștri. Atașamentul față de Dumnezeu stă la baza relației noastre cu Creatorul și îmbunătățește radical relațiile dintre noi.

Bibliografie:

[1] Gordon Neufeld, Gabor Mate, Ține-ți copiii aproape, Curtea Veche Publishing, 2023, pp. 43-50