Diavolul dorește să distrugă toate lucrările lui Dumnezeu. El atacă permanent atât instituția familiei cât și biserica lui Isus Hristos. Dumnezeu Însuși urăște divorțul, adică divorțul nebiblic (Maleahi 2:16). El nu urăște orice formă de divorț, deoarece vorbește despre Sine că a divorțat de Israel (Ieremia 3:8), întrucât națiunea L-a părăsit ca să se închine la idoli. În acest caz, poporul Israel fusese infidel. Consecințele negative ale divorțului sunt greu de cuantificat. În asemenea cazuri, pot fi afectați la nivel emoțional, pe termen lung, atât adulții cât și copiii. Pe de altă parte, numărul mare de divorțuri afectează structura societății, deoarece familia stă la baza unei societăți puternice și sănătoase. Dacă divorțurile au loc în biserica lui Hristos, acestea pot afecta credibilitatea bisericii și lucrările pe care le realizează credincioșii.

          Cauzele divorțurilor sunt multiple. Cuplurile care se despart invocă faptul că nu se mai potrivesc, că nu se mai iubesc. Dincolo de asta, lipsa banilor, consumul de droguri, abuzul de alcool, dependența de jocurile de noroc, infidelitatea și violențele fizice sunt câteva motive pentru care unele cupluri divorțează. Totodată, familiile care nu locuiesc împreună sunt mai predispuse să se despartă. De exemplu, unii dintre cei care pleacă în străinătate pentru a câștiga mai mulți bani își găsesc acolo un alt partener de viață. În alte situații, cel plecat se înstrăinează atât de mult de familia sa care a rămas în țară, încât nu se mai înțeleg. Există și cazuri în care partenerul rămas în țară îi este infidel celui plecat. În toate aceste situații, probabilitatea de divorț este mare. De asemenea, cei care nu alocă timp familiei (sunt mereu plecați în delegații, sunt preocupați prea mult de carieră sau de alte activități precum jocurile pe calculator) și nu se implică în viața de familie pot ajunge la certuri repetate și la divorț.

          Dumnezeu nu a intenționat să existe divorț în familie (Matei 19:8). În familiile din biserică, divorțurile apar pentru că standardele lumești ale căsătoriei le înlocuiesc pe cele creștine. În loc ca biserica să se ducă în lume ca să evanghelizeze oameni și să influențeze societatea, intră lumea în biserică, împreună cu standardele ei. De asemenea, unii tineri nu se pregătesc deloc pentru căsătorie, nu înțeleg ce înseamnă instituția căsătoriei și care sunt scopurile acesteia și nu Îi permit lui Dumnezeu să îi ghideze înspre partenerul pe care l-a pregătit pentru ei. În astfel de cazuri, divorțul este foarte probabil, dacă partenerii nu sunt dispuși să își reformeze viața. În alte situații, se căsătoresc oameni care au darul celibatului. Prin urmare, ori se ajunge la divorț, ori apar foarte multe probleme în asemenea familii.

          Dumnezeu este sfânt, însă noi suntem păcătoși și, în multe situații, nu ne apropiem de standardele Lui. Dumnezeu este Același, atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament (Evrei 13:8). Noi ne putem schimba, însă El nu se schimbă (Iacov 1:17, Maleahi 3:6). În articolul „Evanghelia lui Isus Hristos”, am arătat că există o singură Evanghelie a mântuirii. Tot astfel, vom vedea că există o singură doctrină despre divorț, atât în Vechiul cât și în Noul Testament.

          Termenul grecesc „porneia” este folosit în Biblie pentru a descrie relațiile sexuale nenaturale și păcătoase: incest și adulter (1 Corinteni 5:1), homosexualitate (Iuda 1:7), curvie (1 Corinteni 6:13). Unele traduceri ale Bibliei limitează înțelesul termenului „porneia” la curvie. Însă așa cum ne arată dicționarele grecești, acest cuvânt poate avea mai multe sensuri: curvie, adulter (preacurvie), relații sexuale ilicite (incest, homosexualitate, lesbianism, pedofilie, zoofilie, necrofilie). Cu siguranță, când biserica primară le-a dat instrucțiuni neamurilor creștinate, nu s-a referit doar la persoanele necăsătorite, atunci când a amintit de „porneia” (Faptele Apostolilor 15:20,29). Apostolii le-au instruit pe neamuri să se ferească atât de curvie, cât și de adulter dar și de relații sexuale nenaturale (incest, homosexualitate, lesbianism).

          Biblia ne vorbește clar, fără posibilitatea de a interpreta altfel, că atât legea lui Moise cât și Isus Hristos permit divorțul în toate cazurile cuprinse în înțelesul termenului „porneia”: preacurvie, incest, homosexualitate, lesbianism, zoofilie, necrofilie, pedofilie. Legea lui Moise îi pedepsea cu moartea pe cei vinovați de asemenea urâciuni (Deuteronom 22:13-30, Levitic 20:15, Exod 22:19), iar partenerul nevinovat era liber să se recăsătorească. În perioada harului, Isus Hristos le oferă viața și iertarea Lui chiar și celor care fac asemenea urâciuni, cu condiția de a nu mai păcătui (Ioan 8:11). Însă Mântuitorul nostru recunoaște că partenerul nevinovat se poate recăsători și nu preacurvește dacă face astfel (Matei 5:31-32, Matei 19:9). Marcu și Luca omit această excepție, când vorbesc despre divorț și recăsătorire (Marcu 10:11-2, Luca 16:18). Dar autorii Evangheliilor nu se contrazic. Cu siguranță, nici evanghelistul Marcu și nici medicul Luca nu au consemnat toate cuvintele lui Isus Hristos despre acest subiect, așa cum a făcut apostolul Matei, care a fost martor ocular la pildele, învățăturile și minunile Mântuitorului. De aceea, chiar dacă divorțul nu este ideal, este permis în cazul în care un partener se face vinovat de infidelitate și de relații sexuale ilicite și nenaturale. Mântuitorul nostru admite divorțul în asemenea situații, dar nu îl recomandă.

          Dublul standard folosit de unii lideri religioși, care interzic recăsătorirea în orice condiții ale divorțului, nu are fundamente biblice. După cum am mai afirmat, Dumnezeu este Același, El nu se schimbă. În Vechiul Legământ, partenerul nevinovat era liber să se recăsătorească în caz de „porneia”, deoarece celălalt partener era omorât. Domnul Isus Hristos arată har față de cel păcătos, dar are aceeași atitudine față de cel păgubit, precum în Vechiul Testament. Cei care interzic recăsătorirea în orice circumstanțe ale divorțului acționează mai greșit decât fariseii din vremea lui Isus Hristos, care au vrut să o ucidă cu pietre pe o femeie prinsă în timpul preacurviei. Măcar fariseii acționau în spiritul legii lui Moise, însă Isus Hristos a arătat milă față de femeia păcătoasă. Dar cei care interzic recăsătorirea după un asemenea divorț pun poveri pe umerii celor păgubiți și nu acționează în spiritul vreunei legi duhovnicești. De exemplu, în cazul unei infracțiuni de furt/tâlhărie, este pedepsit hoțul, dar nu și cel care este păgubit. Ar fi chiar ciudat ca persoana păgubită să fie pedepsită pentru că a lăsat ușa deschisă la casă sau pentru că s-a plimbat seara târziu prin oraș. Tot astfel, în cazul unui divorț, cel care este în mai mare măsură responsabil nu trebuie judecat precum cel care este mai puțin responsabil. Partea păgubită poate pierde siguranța materială, dar și ani din viața sa. Aceasta poate rămâne cu răni emoționale pentru mult timp. Doar niște farisei mai lipsiți de lumină decât cei de pe vremea Mântuitorului ar mai adăuga povara singurătății. Așadar, ideea de a interzice căsătoria celor divorțați, în orice condiții, este imorală și nebiblică. Dacă pe vremea lui Moise moartea dezlega căsătoria în care un partener era vinovat de „porneia”, în Noul Legământ Isus Hristos este cel care acordă har celui vinovat, dar recunoaște și dreptul celui păgubit de a dezlega căsătoria. Noul Testament nu condamnă recăsătorirea soțului nevinovat, ci doar pe cea a celui vinovat. De fapt, unul din scopurile unui divorț scriptural este acela de a permite recăsătorirea.

          Persoana păgubită poate divorța sau poate alege să-i ofere iertarea partenerului de viață, dacă acesta se pocăiește. Deși este preferabil ca astfel de familii să nu divorțeze, biserica nu poate trece peste ce a spus Domnul Isus Hristos. Cel păgubit trebuie încurajat să ierte și să-i mai dea o șansă celui vinovat de păcate sexuale. Însă acesta este liber să divorțeze și să se recăsătorească, în cazul în care nu a cauzat faptele partenerului său. Pe de altă parte, unele păcate sexuale sunt atât de grave (e. g. incestul, violul, abuzurile sexuale asupra minorilor sau a propriilor copii), încât inclusiv legea le pedepsește cu închisoarea. Biserica trebuie să înțeleagă când o femeie dorește să divorțeze de un asemenea agresor sexual, care ar trebui dat pe mâna justiției. Cu siguranță, există suficiente situații extrem de dificile în care separarea totală între cei doi parteneri este preferabilă, din cauza păcatelor sexuale abominabile pe care le comite unul dintre ei. În toate aceste cazuri, odată ce ajungem la concluzia că divorțul este biblic, nu încape îndoială că există posibilitatea recăsătoririi.

          Un alt lucru dificil de înțeles pentru mulți este că Mântuitorul nostru nu spune că legea lui Moise, în legătură cu divorțul, este greșită (Deuteronom 24:1-4), ci scoate în evidență păcătoșenia israeliților (inima lor era împietrită). Această lege nu se ridică la nivelul idealului lui Dumnezeu despre căsătorie, dar a fost menită să opereze într-un context afectat de păcat. Așadar, lucrurile într-adevăr rușinoase pe care un partener le-ar putea descoperi despre celălalt partener (Deuteronom 24:1) pot constitui în continuare rațiuni de divorț. Problema este că unii israeliți au încercat să interpreteze legea lui Moise după bunul lor plac. Astfel, pentru a-și satisface poftele sexuale pe care le aveau față de alte femei, aceștia căutau tot felul de pretexte de divorț, pe care încercau apoi să le justifice uzând de legea lui Moise. Însă Mântuitorul nostru știa care era motivația adâncă a inimii lor. Sigur că le-a spus că nu puteau să își lase nevestele invocând orice motiv (Matei 19:3). Dar nici legea lui Moise nu a admis orice motive de divorț. Lucrurile rușinoase despre care vorbește Moise se referă la minciuni legate de trecutul unuia dintre parteneri sau la comportamente grave, în urma cărora unul dintre parteneri nu mai prezintă încredere pentru siguranța afectivă și fizică a familiei. De exemplu, unele persoane ascund că au avut relații sexuale cu alte persoane, înainte de căsătorie. Există cazuri în care, în noaptea nunții, mirele a descoperit nu doar că soția lui nu era virgină, dar că se culcase cu mai mulți băieți înainte. Alte persoane tăinuiesc anumite boli grave pe care le au (SIDA, boli psihice, epilepsie, psihoze, dependențe grave) sau ilegalități grave pe care le-au făcut în trecut și care le-ar putea crea probleme cu legea. Aceste lucruri sunt extrem de rușinoase și aruncă o mare umbră de neîncredere asupra celui care le-a ascuns, cu bună știință. Unii oameni cred că își pot minți partenerul, că pot minți biserica și că Îl pot minți pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu binecuvântează asemenea atitudini. Având în vedere toate aceste lucruri, cel păgubit are dreptul să ceară divorțul imediat după ce află astfel de informații sau poate să-i acorde iertare partenerului. Deși este preferabil ca familia să nu se destrame, cel păgubit are dreptul biblic la divorț, așa cum ne spune profetul Moise. În anumite situații, unul dintre parteneri poate pune în mare pericol siguranța familiei, din cauza unor dependențe, boli psihice sau abuzuri fizice. Nu doar că asemenea lucruri sunt rușinoase, dar poate fi pusă în pericol securitatea familiei. Nici bătăile la care sunt supuse unele femei nu pot continua la nesfârșit. În toate aceste cazuri, partenerul inculpat nu mai prezintă încredere și aduce prejudicii grave familiei și celor din jur. Dacă există dorință de pocăință și de schimbare, sigur că este preferabil ca celălalt partener să-i acorde iertarea și să-i mai dea o șansă. Însă dacă nu se văd progrese și schimbări, Biblia nu obligă pe nimeni să îndure asemenea situații. Cu siguranță, fariseii nu se refereau la asemenea lucruri când L-au ispitit pe Isus Hristos cu întrebarea despre divorț. Majoritatea iudeilor nu au dorit să respecte cu adevărat legea lui Moise, ci au urmărit să-și justifice poftele păcătoase, folosindu-se de legea divină. Dumnezeu a văzut aceste lucruri și a divorțat de ei (Ieremia 3:1-25). Din cauza neascultării lor, aceștia au plecat în robie.

          Apostolul Pavel reia tema căsătoriei, în prima epistolă trimisă bisericii din Corint (1 Corinteni 7:10-16). Acesta face referire la învățătura care fusese dată de Domnul Isus Hristos când era pe pământ. Îndrumarea generală dată de Pavel este ca cei doi soți să nu se separe. Totuși, apostolul recunoaște că există cazuri excepționale în care este necesar ca o soție să își părăsească soțul pentru o perioadă. Însă aceasta trebuie să rămână necăsătorită sau să se împace cu soțul ei. Separarea nu rupe legătura matrimonială, ci ajută la vindecarea rănilor pe care și le-au făcut cei doi. Cei doi soți au astfel ocazia să-și restabilească relația cu Dumnezeu și unul cu altul. În astfel de cazuri, soțului i se poruncește să nu divorțeze de soția lui. Pe de altă parte, Pavel abordează problema unei căsnicii în care doar un soț este credincios. Astfel de situații nu au fost detaliate de Domnul Isus în Evanghelii. Dar Mântuitorul nostru l-a învățat pe apostolul Său cum trebuie să judece. Pavel nu îngăduie căsătoria unui creștin cu o persoană neconvertită, ci se referă la situația în care unul dintre soți a fost salvat după căsătorie. Dacă un creștin are o soție necreștină și ea vrea să trăiască în continuare cu el, acesta nu trebuie să o părăsească. Tot astfel, o femeie care devine creștină nu trebuie să-și părăsească soțul necreștin, dacă acesta dorește să rămână căsătoriți. Poate că prin mărturia ei evlavioasă își va aduce soțul la credință. Dar dacă partenerul necreștin dorește să plece (să divorțeze), atunci partenerul credincios trebuie să-i acorde divorțul și este liber să se recăsătorească, însă doar cu un creștin. Deși apostolul Pavel nu menționează explicit dreptul celui credincios de a se recăsători, putem presupune că partenerul necredincios va intra într-o altă relație după divorț, făcându-se vinovat de „porneia”. Oricum, odată ce partenerul necreștin dorește să rupă relația de căsătorie, creștinul este dezlegat și este liber să se recăsătorească. Întoarcerea la Dumnezeu nu aduce cu sine obligativitatea de a trăi o viață întreagă în singurătate. Totodată, în unele situații, partenerul necreștin nu a cerut divorțul, însă l-a umilit în repetate rânduri pe cel creștin. Dar după o perioadă, partenerul necreștin s-a întors la Dumnezeu, în urma mărturiei celui credincios. Însă situația în care soțul necreștin rupe relația căsătoriei și cere divorțul este diferită de cea descrisă mai sus. Nu în ultimul rând, există multe alte situații excepționale pe care nici profetul Moise, nici Isus Hristos și nici apostolul Pavel nu le-au abordat. De exemplu, putem avea situația în care doi necredincioși divorțează, se recăsătoresc și noile cupluri aderă apoi la creștinism. Aceștia nu trebuie să revină la vechiul partener, pentru că divorțul a fost făcut în necunoștință de Dumnezeu și a fost iertat prin sângele Mântuitorului nostru. De asemenea, dacă doi necredincioși divorțează și dacă unul dintre ei devine creștin, acesta se poate recăsători cu un partener creștin, deoarece divorțul a fost făcut pe vremea când era necredincios. Isus Hristos i-a iertat acest păcat, în momentul convertirii. Există multe alte cazuri pe care nu le-am abordat în acest articol. Dar noi, ca oameni chemați de Dumnezeu în slujbă trebuie să le analizăm lăsându-ne călăuziți de Duhul lui Dumnezeu, exact cum a procedat apostolul Pavel. Noi trebuie să lucrăm ca niște oameni care vom fi judecați de o lege a slobozeniei. Judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă. Dar mila biruiește judecata (Iacov 2:12-13). Omul duhovnicesc poate să judece toate lucrurile și el însuși nu poate fi judecat de nimeni, pentru că are în el gândul lui Isus Hristos (1 Corinteni 2:15-16).