Unele persoane afirmă că Biblia conține multe contradicții și inexactități. Asemenea oameni se așteaptă ca un text scris în Antichitate să aibă aceleași caracteristici precum un text redactat în epoca noastră. În continuare, voi vorbi despre șapte particularități ale textelor din Antichitate, analizând stilul celor patru Evanghelii dar și alte mărturii antice.

          Evangheliile sunt biografii antice care nu se rezumă să prezinte doar fapte istorice. Precum în cazul altor opere de acest gen, autorii Evangheliilor pot ordona evenimentele despre care vorbesc fie din punct de vedere cronologic, fie în funcție de alte criterii care țin de conținutul informațiilor transmise. Quintilian era un orator și pedagog roman care a trăit în primul secol al erei noastre. Alături de Cicero, el este considerat unul dintre cei mai renumiți oratori latini. De la Quintilian ne a rămas o carte de 12 volume despre retorică, intitulată „Institutio Oratoria”. Vorbind despre principii de oratorie, Quintilian subliniază faptul că există două moduri în care pot fi prezentate informațiile. Uneori, este mai eficient să se urmărească faptele unui om în ordine cronologică, prezentând calitățile manifestate în copilărie, progresul lui la școală și, în cele din urmă, întregul curs al vieții sale. Alteori însă, este mai potrivit să se trateze separat diferitele virtuți, precum tăria, dreptatea sau stăpânirea de sine. În acest ultim caz, faptele nu sunt prezentate în ordine cronologică, ci sunt atribuite fiecărei virtuți sub influența căreia au fost săvârșite.

          Deoarece Evangheliile urmăresc să Îl prezinte pe Isus Hristos în diferite ipostaze, acestea nu ne oferă aceleași date biografice despre El. Anumite persoane nu țin cont de acest principiu și obiectează că genealogiile lui Isus Hristos, prezentate în Evanghelii, nu sunt compatibile sau lipsesc cu desăvârșire.

          Apostolul Matei accentuează faptul că Isus Hristos este Regele-Mesia al Israelului. Evanghelia care îi poartă numele începe cu genealogia lui Isus pe linia lui Iosif, tatăl Său vitreg. Astfel, Matei ne demonstrează că Isus este un descendent legitim din spița regală a lui David, prin tatăl Său adoptiv, care este urmaș al lui Solomon, fiul lui David. Fără această dovadă, era greu de arătat că Isus a moștenit dreptul legal la tronul lui David. Genealogia lui Isus se împarte în trei secțiuni: de la Avraam la Iese, de la David la Iosia și de la Ieconia la Iosif. În această listă se regăsesc și patru femei: Tamar, Rahav, Rut și Batșeba. În general, femeile lipseau din listele genealogice din Orient. Și mai interesant este faptul că două dintre aceste femei au fost prostituate (Tamar și Rahav), una a comis adulter (Batșeba) iar două nu erau evreice (Rahav și Rut). De fapt, menționarea acestor personaje în lista genealogică a lui Isus are valențe profetice. Matei ne prevestește astfel că Isus Hristos va aduce mântuire păcătoșilor, că harul Lui se va extinde la neamuri și că barierele de rasă și de sex vor fi eliminate.

          Evanghelia după Marcu ne învață că Isus Hristos este „Servitorul Perfect” al lui Dumnezeu. El s-a dezbrăcat de manifestarea exterioară a gloriei Sale din cer, s-a coborât pe pământ și a luat chip de rob (Filipeni 2:7). Isus nu a venit pe pământ ca să fie servit, ci a dorit ca El să slujească și să-Și dea viața ca preț de răscumpărare pentru mulți (Marcu 10:45). Spre deosebire de ceilalți scriitori ai Evangheliilor, Marcu ne prezintă o ipostază umilă a Domnului Isus Hristos. De aceea, el nu consideră că este necesar să includă genealogia Acestuia, deoarece nu dorește să demonstreze că Isus are dreptul la vreo titulatură omenească sau divină. Mai mult, Marcu ne prezintă viața lui Isus începând cu botezul Lui și nu cu perioada copilăriei. Orice biograf din Antichitate avea opțiunea de a sări peste anumite etape din viața personajului prezentat, pentru a scoate în evidență alte lucruri pe care dorea neapărat să le transmită.

          Medicul Luca este, probabil, singurul scriitor dintre neamuri care a fost ales de Dumnezeu pentru a redacta o carte din Scripturi. Evanghelia care îi poartă numele li se adresează și neamurilor, nu doar evreilor. La acea vreme, grecii așteptau apariția unei ființe divino-umane perfecte, care să aibă toate calitățile oamenilor, însă niciunul dintre defectele acestora. În acest mod Îl prezintă Luca pe Isus, scoțând în evidență calitatea Lui de Salvator al lumii, dar și umanitatea Lui. Isus apare în Evanghelie ca un Fiu al Omului, care este plin de compasiune și milă. Poate din acest motiv femeile și copiii ocupă un loc proeminent în această Evanghelie. Înainte de a descrie lucrarea publică a lui Isus Hristos, Luca ne arată genealogia Sa, prin care demonstrează că El a descins din Adam. Într-adevăr, dacă Isus este cu adevărat uman, Acesta trebuie să-l aibă ca strămoș pe Adam. Mulți cercetători ai Bibliei consideră că Luca prezintă genealogia lui Isus pe linia Mariei, mama Sa. Luca afirmă că Iosif a fost fiul lui Eli. Însă, în limba originală, termenul „fiu” poate însemna și „ginere”. Așadar, Iosif a devenit fiul lui Eli în urma căsătoriei cu Maria, fiica lui naturală. Genealogia din Evanghelia după Luca ne arată că Maria a descins din David, prin fiul său Natan. Dacă Isus ar fi fost fiul real al lui Iosif, El ar fi ajuns sub blestemul rostit de Dumnezeu asupra lui Ieconia (un urmaș al lui David pe linia lui Solomon), care decreta că niciun urmaș al acestui rege rău nu va sta pe tronul lui David (Ieremia 22:30). Această problemă a fost rezolvată prin miracolul nașterii din fecioară. Isus Hristos nu este fiul real al lui David prin Solomon, căci Iosif îi este doar tată adoptiv. Însă El este fiul real al lui David prin Natan, strămoșul Mariei. Blestemul asupra lui Ieconia (care îl are ca strămoș pe Solomon și nu pe Natan) nu a căzut pe Maria și nici pe copiii ei, deoarece ea nu este o descendentă a acestuia. Astfel, ca fiu legitim al lui Iosif (descendent din David prin fiul său Solomon) și ca fiu real al Mariei (descendentă din David prin fiul său Natan), Isus Hristos a împlinit legământul încheiat de 229 Dumnezeu cu David, care îi promitea că sămânța și tronul lui vor dăinui pentru totdeauna (Psalmul 89:4,36-37). Isus Hristos trăiește din eternitate, El este moștenitorul tronului lui David și domnia Lui va dura o veșnicie. În final, este important de menționat că spița mesianică s-a sfârșit cu Domnul Isus Hristos. Nimeni altcineva nu mai poate emite pretenții legale la tronul lui David.

          Evanghelia după Ioan ne arată că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Cel care aduce mântuire lumii. Prin urmare, apostolul Ioan nu pune pe hârtie o genealogie umană a lui Isus Hristos, așa cum procedează Matei și Luca, ci ne arată genealogia divină a Acestuia. Evanghelia începe cu un discurs care pledează pentru divinitatea lui Isus Hristos și pentru calitatea Lui de Mântuitor. Apostolul Ioan își construiește discursul în jurul a șapte miracole pe care le-a făcut Isus Hristos în public: transformarea apei în vin, la nunta din Cana Galileii (Ioan 2:9); vindecarea fiului slujbașului împărătesc (Ioan 4:46-54); vindecarea paraliticului de la scăldătoarea Betesda (Ioan 5:2-9); înmulțirea pâinilor (Ioan 6:1-14); umblarea pe mare (Ioan 6:16-21); vindecarea orbului din naștere (Ioan 9:1-7); învierea lui Lazăr (Ioan 11:1-44). Pe lângă aceste miracole care au avut loc în public, există un semn făcut doar pentru discipolii lui Isus Hristos, după înviere – prinderea miraculoasă a peștilor (Ioan 21:1-14). Prin menționarea tuturor acestor minuni, apostolul Ioan dorește să ne arate că Isus Hristos este Dumnezeu. O altă trăsătură distinctivă a Evangheliei după Ioan este frecvența numărului șapte. În Biblie acest număr este asociat cu ideea de perfecțiune, de desăvârșire (Geneza 2:2-3). Prin folosirea numărului șapte, apostolul Ioan subliniază faptul că Dumnezeu s-a revelat în Persoana lui Isus Hristos. În Evanghelia după Ioan, Isus Hristos se prezintă prin șapte construcții de tipul „Eu sunt”: „Pâinea Vieții” (Ioan 6:35,41, 48,51), „Lumina Lumii” (Ioan 8:12,9:5), „Ușa” (Ioan 10:7,9), „Bunul Păstor” (Ioan 10:11,14), „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14:6), „Învierea și Viața” (Ioan 11:25), „Vița” (Ioan 15:1,5). În final, scopul apostolului Ioan este ca cititorii Evangheliei să creadă că „Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și crezând să aibă viață în Numele Lui” (Ioan 20:31).

           Evangheliștii îmbină cele două moduri în care autorii din Antichitate își structurează informațiile. Uneori, Evangheliile ne prezintă anumite evenimente în ordine cronologică. Deseori însă, acest principiu nu se respectă, deoarece evangheliștii vor să scoată în evidență niște idei principale, în jurul cărora sunt grupate o serie de fapte. Un bun exemplu, în acest sens, este textul care ne vorbește despre slujirea lui Isus Hristos în locurile natale. Luca ne prezintă acest eveniment la începutul lucrării lui Isus Hristos, după ce are loc botezul Lui și după ce Acesta rezistă încercărilor Diavolului de a-L ispiti (Luca 4:16-30). Însă Matei și Marcu plasează același eveniment în altă ordine în Evangheliile lor (Matei 13:53-58; Marcu 6:1-6). Se observă că Luca știe că lucrarea din Nazaret nu a fost prima apariție publică a Isus Hristos. Evanghelistul confirmă că El a mai fost în Galileea (Luca 4:14-15) și în Capernaum (Luca 4:23). Însă Luca plasează evenimentele din Nazaret la începutul Evangheliei sale, deoarece acestea ilustrează un concept de bază pe care evanghelistul îl urmărește în scrierile sale (Luca, Faptele Apostolilor). El pune accent pe ideea că mulți iudei au respins mesajul mântuirii și anticipează că neamurile îl vor accepta pe Hristos. Luca ne arată că ușa mântuirii se deschide și pentru neamuri (Luca 4:16-30; Faptele Apostolilor 10; 11:1-18; 28:17-28).

          Autorii Evangheliilor se folosesc de reguli specifice literaturii antice, pentru a-și modela narațiunile. Unele principii cunoscute și acceptate în Antichitate diferă de regulile adoptate de lumea modernă. Evenimentul vindecării slujbașului centurionului este edificator în acest sens (Matei 8:5-13; Luca 7:2-10). La prima vedere, se pare că există diferențe ireconciliabile între istorisirile lui Matei și Luca. Întrebarea care se pune este dacă centurionul a venit personal la Isus ca să-L roage să-i vindece angajatul (conform apostolului Matei) sau dacă el și-a trimis prietenii, pe niște bătrâni ai iudeilor (conform medicului Luca). Însă în cultura antică, acest lucru nu are vreo importanță. Dacă niște acțiuni erau dirijate de către o anumită persoană, acestea îi puteau fi atribuite direct acelei persoane. În acest caz, dacă prietenii centurionului îl reprezentau pe acesta în fața lui Isus, se putea considera că și centurionul era acolo. Din punct de vedere istoric, este destul de probabil că centurionul i-a trimis pe bătrânii iudeilor, prietenii lui, ca să-i facă această cerere lui Isus. În conformitate cu regulile antice legate de poziția socială și de onoare, o persoană cu un statut social mai înalt (precum centurionul) nu ar fi făcut în mod direct o rugăminte cuiva cu un statut social inferior, decât în situații excepționale.

          Chiar și contestatarii Evangheliilor sunt de acord că autorii acestor lucrări provin din medii sociale și culturale diferite. Se acceptă că Matei a fost un evreu educat, care cunoștea meseria de scrib. Tot astfel, Luca a fost un medic străin de neam educat. Cu siguranță, contextul în care au trăit, dar și experiențele lor de viață au afectat modul în care aceștia și-au redactat Evangheliile. Cei doi scriitori ai Evangheliilor detaliază anumite evenimente oferind doar informațiile care servesc scopului cu care au fost scrise Evangheliile lor. De exemplu, apostolul Matei se adresează în principal iudeilor. În cazul poveștii cu centurionul, apostolul Matei elimină secvența în care reprezentanții centurionului au venit la Isus, folosindu-se de principiul exemplificat anterior, care era foarte cunoscut la vremea respectivă. Apostolul face acest lucru deoarece, în aceeași secvență, introduce detalii pe care medicul Luca nu ni le oferă. Matei amintește de patriarhii iudeilor (Avraam, Isaac și Iacov) și de faptul că multe neamuri vor sta la masă cu aceștia, în Împărăția cerurilor, în timp ce mulți iudei nu vor avea acces acolo, din cauza necredinței. În general, apostolul Matei pune un accent mai mic pe acțiune, deoarece dorește să prezinte, mai detaliat, învățăturile lui Isus Hristos. Pe de altă parte, Evanghelia lui Luca se adresează unui auditoriu universal, dar mai ales neamurilor. Probabil din aceste rațiuni, medicul Luca menționează interacțiunea dintre centurion și liderii evrei. El ne sugerează că cei care vin la Isus trebuie să depășească barierele etnice care îi separă (mai ales că în acele timpuri mulți evrei îi urau pe soldații romani și sperau să se elibereze de sub ocupația acestora).

          Diferiți autori pot reda parțial un subiect, fără să comită erori. Matei afirmă că la mormântul lui Isus a fost un înger, în timp ce Ioan ne spune că au fost doi îngeri. Însă cele două afirmații nu se contrazic. Matei nu susține că la mormânt a fost doar un înger, însă Ioan ne oferă mai multe detalii despre acest eveniment. Inclusiv în zilele noastre, dacă mai mulți reporteri ar reda un eveniment la care au asistat, mărturiile lor ar fi complementare. Aproape sigur ei nu ar da aceleași detalii. Tot astfel, Evangheliile ne spun că Iuda s-a spânzurat, în timp ce Luca afirmă, în cartea Faptele Apostolilor, că lui Iuda i s-au vărsat intestinele. Aici este însă vorba despre două relatări complementare ale sinuciderii lui Iuda. În vremea aceea, oamenii obișnuiau să se spânzure de un copac sau de marginea unei stânci. Cei care i-au observat cadavrul lui Iuda, fiindcă era interzisă prin lege atingerea unui mort, au tăiat frânghia. Prin urmare, devine credibil faptul că lui Iuda i s-au vărsat intestinele, lucru cauzat de contactul cadavrului cu solul sau chiar cu diverse pietre. În altă ordine de idei, Luca și Marcu par că se contrazic în Evangheliile lor. Luca afirmă că Isus se apropia de Ierihon, când l-a vindecat pe orbul Bartimeu, pe când Marcu susține că Isus ieșea din Ierihon, când a avut loc acest eveniment. Însă în vremurile antice, Ierihonul era așezat în mai multe locații, aflate la mică distanță una de cealaltă. Acest lucru a fost posibil datorită reconstrucției cetății în jurul unei noi surse de apă sau a unui nou drum comercial. Era posibil să ieși dintr-un loc în care era așezat Ierihonul și să intri în altul, la fel cum astăzi ne putem plimba în mai multe cartiere ale aceluiași oraș. Așadar, probabil că Isus ieșea dintr-o zonă a Ierihonului și intra în altă parte a aceluiași oraș, în același timp. Nu în ultimul rând, când ne relatează întâmplarea despre vindecarea îndrăciților (Matei 8:28-34, Marcu 5:1-20, Luca 8:26-39), scriitorii Evangheliilor par că se contrazic din nou. Apostolul Matei consemnează că au fost vindecați doi îndrăciți, în timp ce Marcu și Luca menționează un singur demonizat. Dacă însă au fost eliberați doi îndrăciți, atunci cel puțin unul a fost vindecat. Deci nici cei care consemnează existența unui singur îndrăcit nu greșesc. Foarte probabil, Marcu și Luca îi acordă atenție doar celui mai proeminent dintre cei doi, care era posedat de o legiune de draci. Este posibil că al doilea demonizat nu a ieșit atât de tare în evidență precum celălalt. Pe de altă parte, apostolul Matei urmărește să ne prezinte un manual al învățăturilor Mântuitorului nostru. El pune în plan secundar minunile săvârșite de Isus Hristos și le menționează doar în măsura în care acestea furnizează cadre narative pentru a expune învățăturile Mântuitorului. De aceea, în cazul secvenței despre vindecarea îndrăciților, apostolul Matei nu ne pune la dispoziție detaliile pe care le regăsim la ceilalți doi autori de Evanghelii. Însă Evangheliile lui Luca și Marcu pun mai mult accent pe acțiune. Din acest motiv, în situația vindecării demonizaților, Luca și Marcu ne oferă mai multe detalii despre întâmplare, chiar dacă se concentrează doar pe cel mai proeminent dintre îndrăciți.

          Autorii Evangheliilor nu au avut la dispoziție hârtie și cerneală la discreție, așa cum există în zilele noastre. În acele timpuri, papirusul era materialul cel mai ieftin și mai frecvent folosit, mai ales pentru documente mai lungi, cum sunt cărțile Noului Testament. Ulterior, pergamentul a înlocuit papirusul, fiind un material mai rezistent, mai luxos, dar și mult mai scump. În acea vreme era mult mai costisitor de redactat texte lungi, comparativ cu zilele noastre. Un sul de dimensiuni mai mari era mai dificil de menținut și de transmis generațiilor următoare. Apoi, așa cum ni se spune și în Evanghelia după Ioan, a fost complicat să se noteze toate isprăvile lui Isus Hristos, deoarece Acesta a făcut foarte multe lucruri (Ioan 21:25). În plus, fiecare autor de Evanghelie știa că nu putea exclude evenimente importante precum patimile, moartea și învierea lui Isus Hristos. Prin urmare, autorii Evangheliilor și-au ales anumite întâmplări pe care le-au menționat (utile pentru scopul cu care au scris și pentru publicul căruia i s-au adresat) din multitudinea de fapte săvârșite de către Isus Hristos. Este posibil ca apostolul Ioan să fi avut acces la celelalte trei Evanghelii care au fost redactate mai devreme, atunci când și-a scris propria Evanghelie. Și din acest motiv, Evanghelia scrisă de Ioan este destul de diferită de celelalte trei lucrări. Apostolul Ioan a ales să nu repete aceleași informații, prezentând alte întâmplări din viața lui Isus Hristos.

          Unii sceptici afirmă că există lucruri foarte spectaculoase, menționate doar într-o Evanghelie, care ar fi trebuit incluse în toate Evangheliile. Din motivele amintite în paragrafele anterioare, autorii Evangheliilor nu au menționat toate lucrurile extraordinare care s-au întâmplat cât timp Isus Hristos a fost pe pământ. De exemplu, învierea lui Lazăr este prezentată doar de către apostolul Ioan, învierea fiului văduvei din Nain este consemnată doar de către medicul Luca iar învierea fiicei lui Iair este inclusă în cele trei Evanghelii sinoptice – Matei, Marcu și Luca. Însă nu este necesar ca o întâmplare să fie prezentată de toate Evangheliile, pentru a fi adevărată. Măcar că, în cazul învierii lui Hristos, toate Evangheliile vorbesc despre acest eveniment. Fiindcă învierea lui Isus Hristos reprezintă fundamentul credinței creștine, fiecare apostol și autor de Evanghelie a considerat că este important să depună mărturie despre acest lucru. Însă în cazul altor mari miracole, a fost suficient să se demonstreze că Isus Hristos are capacitatea de a-i învia pe oameni din morți. Nu era necesar ca fiecare autor de Evanghelie să vorbească despre toți oamenii pe care Isus Hristos i-a înviat din morți. În altă ordine de idei, un alt mare eveniment care nu apare decât în Evanghelia după Matei este cutremurul care a avut loc la moartea lui Isus Hristos, în urma căruia mai mulți sfinți care muriseră au înviat și s-au arătat unor iudei (Matei 27:51-54). Există însă câteva detalii care ne-ar putea ajuta să clarificăm de ce acest eveniment nu apare și în celelalte Evanghelii. În primul rând, apostolul Matei nu menționează cât de devastator a fost cutremurul, nici ce magnitudine a avut acesta. Nu cunoaștem nici locația exactă a cutremurului și nici pe ce arie s-a resimțit. Cutremurele mai mici nu se resimt pe arii extinse și nu sunt observate de cei care nu se află în imediata apropiere a zonei afectate. Pe de altă parte, nu cunoaștem numărul exact al celor înviați (termenul „mulți”, folosit în acest context, este destul de vag). Nu știm nici ce fel de trupuri aveau acești sfinți care au înviat. Ar fi putut deține trupuri muritoare (precum Lazăr și ceilalți oameni înviați de către Isus Hristos) sau ar fi putut avea trupuri glorificate - nemuritoare, precum Isus Hristos după înviere. Mai mult, nu ni se spune nici cât timp au rămas acești sfinți pe pământ. Dacă aveau trupuri muritoare, ei erau în pericol să fie asasinați de către autoritățile iudaice (Ioan 12:9-11). Dacă însă dețineau trupuri glorificate, este de așteptat că aceștia s-au înălțat la cer după o vreme, urmând modelul lui Isus Hristos. Totodată, există prea multe necunoscute pentru a stabili dacă această întâmplare povestită de apostolul Matei era cunoscută de către majoritatea creștinilor/iudeilor. Este posibil că ceilalți evangheliști au ales să nu includă acest episod, neconsiderându-l relevant pentru publicul căruia i se adresau și nici pentru mesajul general pe care doreau să-l transmită. Alte evenimente erau mai potrivite să fie consemnate, având în vedere resursele limitate pe care le aveau la îndemână pentru redactarea documentelor.

          Îi mulțumesc lui Dumnezeu că ne-a oferit un privilegiu pe care nu l-au avut mulți dintre primii creștini și anume oportunitatea de a avea acces la o așa mare diversitate de evenimente din viața lui Isus Hristos. Este îmbucurător faptul că Evangheliile diferă între ele, deoarece în acest mod putem cunoaște o mare varietate de întâmplări din viața Mântuitorului nostru. Ca unii care au văzut cu ochii lor proprii mărirea lui Isus Hristos, apostolii au lăsat posterității aceste minunate Evanghelii, care sunt fântâni ale mântuirii ce îi satură pe cei însetați. Prin cuvintele Evangheliilor, putem vedea și noi gloria lui Isus Hristos, primind astfel, din mâna lui Dumnezeu, har după har.