Unele cărți au fost analizate foarte mult timp de către biserică, până când s-a confirmat că acestea fac parte din Noul Testament. Personal, apreciez faptul că biserica primelor secole a fost atât de prudentă cu fiecare carte propusă pentru includerea în canon. Totuși, doar 7 din cele 27 de acceptate fără ezitări, din cauza argumentelor covârșitoare de care dispun aceste scrieri.

          În legătură cu Epistolele 2 și 3 Ioan, unii părinți ai bisericii (Policarp, Irineu) au considerat că aparțin apostolului Ioan. Gândirea și vocabularul folosit în aceste scrieri coincid cu ceea ce găsim în Evanghelia după Ioan. Inclusiv canonul Muratorian (datat, de către cei mai mulți cercetători, la finalul secolului al doilea) ne sugerează existența a două sau poate chiar trei Epistole scrise de către apostolul Ioan. [1] Cercetătorul Hill mai argumentează că Epistolele 2 și 3 Ioan au fost grupate cu Epistola 1 Ioan și, posibil, cu alte scrieri canonice. Având în vedere dimensiunile lor reduse, este greu de crezut că aceste cărți au ajuns la bisericile creștine ca entități separate. [2] Această teorie explică și numărul mic de citări din aceste lucrări, din partea părinților bisericii. Un codex al Epistolei 2 Ioan (0232), datat în secolul al treilea, pare să confirme această teorie, având în vedere modul în care s-a făcut numerotarea paginilor (164 și 165 apar ca numere de pagină). Luând în considerare aceste aspecte, deși unii au pus la îndoială autenticitatea acestor cărți, nu s-au găsit motive întemeiate pentru ca ele să fie excluse din canon.

          Autorul Apocalipsei este tot apostolul Ioan, care a petrecut mulți ani în Efes (în Asia Mică, unde se aflau toate cele 7 biserici cărora li se adresează Isus Hristos, în capitolele doi și trei ale cărții). Acesta a fost exilat de împăratul Domițian pe insula Patmos, unde a redactat viziunile pe care le-a primit de la Dumnezeu. Ulterior, el s-a întors în Efes și a murit la o vârstă foarte înaintată, în jurul anului 100. Foarte mulți părinți ai bisericii (Iustin Martirul, Irineu, Melito din Sardes, Tertulian, Clement din Alexandria, Origen, Hipolit) i-au atribuit lui Ioan această carte. [3] Și lucrarea Apocrifa lui Ioan, care este datată în jurul anului 150, afirmă că Apocalipsa este scrisă de Ioan, fratele lui Iacov. Unul dintre cei care s-au opus ideii că Ioan a scris Apocalipsa este Dionysius din Alexandria, din cauză că el nu a acceptat doctrina referitoare la mileniu (prezentată în Apocalipsa 20). Dar argumentele lui Dionysius nu au fost convingătoare și, până la urmă, autoritatea divină a cărții Apocalipsa a fost acceptată de către biserica creștină. Există o serie impresionantă de manuscrise din secolul al doilea și al treilea care conțin această scriere (P18, P47, P98, P115,0308).

          Nu cunoaștem cu certitudine identitatea autorului Epistolei Evrei. Unii părinți ai bisericii i-o atribuie apostolului Pavel (Clement și Dionysius din Alexandria), iar alții apostolului Barnaba (Tertulian). Pentru Origen, stilul în original diferă foarte mult de cel al lui Pavel, deși conținutul este paulin. Alții sugerează că Pavel a scris-o, dar că și-a ascuns identitatea intenționat, datorită prejudecăților pe care le aveau evreii față de el. Deși acest lucru este posibil, concluzia lui Origen pare cea mai potrivită: „Dar numai Dumnezeu știe precis cine a scris Epistola”. Apoi, lucrarea este datată în primul secol, căci Clement din Roma a citat din ea, în jurul anului 95. Se pare că autorul este un creștin din a doua generație (Evrei 2:3; 13:7). Întrucât nu sunt menționate războaiele iudaice (care au început în anul 66) iar jertfele de la Templu își urmau cursul (Evrei 13:10), lucrarea trebuie să fi fost redactată înainte de anul 66. În urma acestor considerente, și această carte a ajuns parte a Noului Testament.

          Epistola lui Iacov a fost scrisă de către Iacov, fratele vitreg al lui Isus Hristos. Acesta a prezidat Conciliul de la Ierusalim (Faptele Apostolilor 15), rămânând în oraș până la moartea sa. Iacov era un creștin evreu cu un stil de viață foarte strict. Istoricul Josephus ne spune că acesta avea o reputație bună între evrei, datorită respectului său pentru Lege. Această Epistolă a fost acceptată destul de greu de către biserica creștină. Irineu este unul dintre puținii părinți ai bisericii care citează din această lucrare, în secolul al doilea. Ulterior însă, Ieronim, Atanasie și Grigore de Nazianz fac referire la această carte. Eusebiu admite că Epistola lui Iacov a fost criticată de către unii creștini (în ochii multora, această scriere părea să contrazică învățătura lui Pavel în legătură cu mântuirea prin credință). Însă pentru el, această carte face parte din Noul Testament. Există manuscrise ale Epistolei lui Iacov datate din secolul al treilea (P20, P23, P100), care ne sugerează că scrierea era cunoscută și utilizată de către primii creștini. Identitatea autorului Epistolei a fost determinantă pentru includerea acesteia în canon.

          Autorul Epistolei lui Iuda este un frate vitreg, mai tânăr, al lui Isus Hristos, care era frate și cu Iacov. Anumiți părinți ai bisericii (Clement din Alexandria, Tertulian, Origen) consideră că această carte este autentică. Și canonul Muratorian cuprinde această scriere în lista cărților considerate ca fiind revelate divin. Este adevărat că unii lideri creștini, precum Ieronim sau Eusebiu, au dorit să analizeze mai mult autenticitatea acestei Epistole, deoarece aceasta conține informații care nu se mai regăsesc în Biblie (lupta arhanghelului Mihail cu Diavolul, pentru trupul lui Moise; proorocia patriarhului Enoh, care pare a fi o citare din cartea apocrifă cu același nume). În cele din urmă, Epistola lui Iuda a fost acceptată în canon, în special datorită autorului ei.

          Cea mai problematică scriere a Noului Testament este Epistola 2 Petru, despre care unii afirmă că nu ar fi fost scrisă de apostolul Petru. Cei care resping autenticitatea Epistolei subliniază diferențele de stil între 1 și 2 Petru. Ieronim a explicat această obiecție avansând ideea că Petru a folosit un alt secretar pentru a redacta cartea. Totuși, diferențele de stil între 1 și 2 Petru nu sunt atât de mari precum diferența între aceste Epistole și restul scrierilor Noului Testament. Ambele lucrări folosesc un vocabular specific lui Petru, care conține idei din predicile apostolului (din cartea Faptele Apostolilor) și din evenimentele din viața lui. Alții datează foarte târziu această carte, bazându-se pe referința la Epistolele lui Pavel, din 2 Petru 3:15-16. Însă din acest citat, nu este clar dacă apostolul se referă la o colecție fixă de lucrări ale lui Pavel sau doar la un subset de lucrări la care a avut acces. Dincolo de aceste lucruri, există multe similarități între 2 Petru și Iuda. Unii afirmă că unul dintre autori a copiat de la celălalt autor. Acesta este un argument foarte slab, căci ambele cărți conțin și altfel de informații. Pentru părțile similare, este mai plauzibil faptul că Duhul lui Dumnezeu i-a călăuzit pe autori ca să scrie aceleași lucruri, punându-le la dispoziție surse asemănătoare de informații. Există și alte argumente, în interiorul Epistolei, care ne arată că Petru este autorul ei. În 2 Petru 1:14, scriitorul afirmă că Isus Hristos i-a spus cum va muri. Acest text se potrivește cu versetele din Ioan 21:18-19, unde Isus Hristos i-a arătat lui Petru că, la bătrânețe, va muri pentru El. Apoi, fragmentul din 2 Petru 1:16-18 face referire la prezența celor trei apostoli (Petru, Iacov și Ioan) pe muntele unde a avut loc schimbarea la față (Matei 17:1-9). Însă, conform 2 Petru 1:1, această carte a fost scrisă de apostolul Petru, nu de către ceilalți doi apostoli. În ceea ce privește mărturiile părinților bisericii în legătură cu această Epistolă, ele nu sunt atât de numeroase. Surse creștine timpurii, precum 1 Clement (aprox. 96 d. Hr) sau Apocalipsa lui Petru (aprox. 110 d. Hr.) par să citeze din 2 Petru. [4] Acest lucru ne arată că Epistola a fost scrisă în primul secol. Și Origen citează din această carte, iar Eusebiu afirmă că, deși el are unele îndoieli legat de această lucrare, majoritatea bisericilor creștine au acceptat-o ca având autoritate divină. De asemenea, Ieronim și Atanasie au recunoscut că, în ciuda anumitor dubii ale unor creștini, această lucrare face parte din canonul Noului Testament. Epistola 2 Petru este mai slab atestată decât celelalte cărți și pentru că aceasta conține un număr mic de informații distincte, în comparație cu celelalte scrieri ale Noului Testament. În final, prudența bisericii creștine față de această lucrare ține și de existența mai multor scrieri false care foloseau numele lui Petru pentru a promova gnosticismul (e. g. Apocalipsa lui Petru).

Bibliografie:

[1] P. Katz, The Johannine Epistles in the Muratorian Canon, JTS 8 (1957): 273-74; Hill, The Johannine Corpus, 135-36; Metzger, The Canon of the New Testament, 197

[2] Hill, The Johannine Corpus, 135-36; Metzger, The Canon of the New Testament, 459-60

[3] Guthrie Donald, New Testament Introduction, Downers Grove, IL: InterVarsity, 1990,929-32 

[4] Robert E. Picirilli, Allusions to 2 Peter in the Apostolic Fathers, JSNT 33 (1988): 59; H. C. C. Cavallin, The False Teachers of 2 Peter as Pseudoprophets, NovT 21 (1979): 268; Kruger, The Authenticity of 2 Peter, 654-55; Bauckham, Jude, 2 Peter, 162; T. V. Smith, Petrine Controversies in Early Christianity, Tübingen: Mohr, 1985,53; J. A. T. Robinson, Redating the New Testament, Philadelphia: Westminster, 1976,178