După moartea apostolilor, autoritatea a trecut în mâinile ucenicilor apostolilor (părinții apostolici), cum ar fi Policarp, Clement din Roma sau Ignatie, care au adus în prim-plan amintirea învățăturilor apostolilor.

          Clement își îndeamnă cititorii, în prima sa epistolă adresată corintenilor (1 Clement – lucrare datată la finalul primului secol), să-și amintească de cuvintele Domnului Isus. Mai mult, Clement îi sfătuiește pe enoriași să aibă în vedere Epistolele binecuvântatului apostol Pavel (1 Clement 47:1-3), deoarece apostolii au primit Evanghelia de la Hristos, care la rândul Lui a fost trimis pe pământ de Dumnezeu. Așadar, apostolii vin de la Hristos și Hristos vine de la Dumnezeu (1 Clement 42:1-2). Clement consideră că apostolii sunt cei mai măreți și mai drepți stâlpi ai bisericii creștine (1 Clement 5:2-3). Cartea 1 Clement conține citate din cuvintele lui Isus care se găsesc în Evangheliile Matei, Marcu și Luca. Epistola face aluzii și la alte cărți ale Noului Testament, precum Romani, Galateni, Filipeni și Efeseni și, posibil, la Evrei, Fapte, Iacov și 1 Petru. Se observă că, încă din această perioadă, scrierile lui Pavel erau considerate autoritare.

          Ignatie, episcopul Antiohiei, a fost un alt părinte apostolic important, care a scris câteva lucrări la începutul secolului al doilea. Acesta a fost preocupat să contracareze învățăturile iudaizatorilor (cei care îi forțau pe creștini să respecte legea lui Moise) și pe cele ale docetiștilor (cei care credeau că existența în formă de trup fizic a lui Isus Hristos și suferințele pe cruce ale Acestuia au fost doar iluzii care nu au legătură cu realitatea istorică). În scrisorile sale către efeseni, romani, Policarp sau biserica din Smirna, Ignatie face referire la o parte dintre epistolele lui Pavel, dar și la alte cărți din Noul Testament (Efeseni 10:1,10:2,14:2,18:1,20:2 (Ignatie) – 1 Tesaloniceni 5:17, Coloseni 1:23, Matei 12:33,1 Corinteni 1:20, Romani 1:3 (Noul Testament); Romani 5:1-2 (Ignatie) – 1 Corinteni 4:4 (Noul Testament); Smirna 3:1-2,6:1 (Ignatie) – Luca 24:39 și Matei 19:12 (Noul Testament); Policarp 2:2,5:1 (Ignatie) – Matei 10:16 și Efeseni 5:25 (Noul Testament)). Dincolo de aceste pasaje menționate anterior, se observă că Ignatie face deseori apel la autoritatea apostolilor în scrierile sale. Deci Ignatie considera că lucrările apostolilor au autoritate divină.

          Policarp, episcopul din Smirna, a fost unul dintre părinții apostolici care au citat cel mai mult din cărțile Noului Testament. El i-a combătut pe gnostici și pe adepții ereticilor Valentinus și Marcion. În scrisoarea pe care a adresat-o bisericii din Filipi, în jurul anului 110, Policarp a făcut referire la o serie de lucrări creștine și chiar a combinat anumite citate din Evangheliile sinoptice (Policarp 2:3 – Matei 7:1-2 și Luca 6:20, Policarp 5:2 – Marcu 9:35 și 2 Timotei 2:12, Policarp 1:2 și Faptele Apostolilor 2:24, Policarp 6:2 și Romani 14:10, Policarp 11:3 și 1 Corinteni 6:2, Policarp 12:3 și Galateni 1:1, Policarp 12:1 și Efeseni 4:26, Policarp 2:1 și Filipeni 3:21, Policarp 11:2 și 1 Tesaloniceni 5:22, Policarp 11:4 și 2 Tesaloniceni 3:15, Policarp 4:1 și 1 Timotei 6:10, Policarp 5:2 și 2 Timotei 2:12, Policarp 12:2 și Evrei 6:20, Policarp 8:1 și 1 Petru 2:24, Policarp 7:1 și 1 Ioan 4:2-3, Policarp 10:1 și 3 Ioan 1:8). Această scrisoare are o importanță deosebită, deoarece reprezintă o mărturie timpurie a existenței Evangheliilor și Epistolelor Noului Testament. Sursele istorice (Eusebiu, Irineu) ne mai spun că Policarp a fost ucenicul apostolului Ioan și că l-a mentorat pe Irineu. Într-adevăr, convingerile lui Policarp în legătură cu autoritatea și autenticitatea cărților Noului Testament erau răspândite la acea vreme și au fost transmise generațiilor următoare, care le-au păstrat cu sfințenie.

          Scrierile părinților apostolici nu au fost recunoscute ca făcând parte din canonul biblic, chiar dacă acestea fac referire la cărțile apostolilor. Conform cercetătorului Metzger, părinții apostolici au citat sau au făcut aluzii la toate cărțile Noului Testament, cu excepția lucrărilor: Tit, Filimon, 2 Corinteni, 2 Petru, Iuda, 2 și 3 Ioan. Cu toate acestea, în afară de cartea 2 Corinteni, toate celelalte lucrări din lista anterioară sunt foarte scurte, deci poate nici nu a existat nevoia să se facă referire la ele. În plus, din cauza transmiterii mai dificile a informațiilor la acea dată, este foarte probabil că părinții apostolici nu au avut acces la toate cărțile Noului Testament.

          Cercetătorul John Barton a făcut un studiu recent al canonului biblic, folosindu-se de lucrarea statisticianului austriac Franz Stuhlofer. [1] Acesta afirmă că Evangheliile și Epistolele lui Pavel au fost foarte citate, ca scrieri cu autoritate divină, foarte devreme în istoria creștinismului. Părinții apostolici au citat din cărțile Noului Testament (proporțional cu dimensiunea lor) mult mai frecvent decât din cărțile Vechiului Testament (unii de 5 ori mai mult, alții de 50 de ori mai des). Astfel, Noul Testament avea cel puțin la fel de multă autoritate, în ochii primilor creștini, precum Vechiul Testament. Deși o parte dintre cărțile Noului Testament (Apocalipsa, unele Epistole) nu au fost citate la fel de des precum Evangheliile, din acestea s-a citat mult mai des decât din apocrife sau decât din alte scrieri care nu au fost incluse în canon.

          Chiar dacă în primele trei secole ale creștinismului diferiți părinți ai bisericii au mai citat, uneori, și din cărțile apocrife (căci au găsit unele informații utile și acolo), nu înseamnă că acestea erau considerate canonice. Clement din Alexandria a citat și din apocrife și din alte cărți necanonice. Însă el a afirmat că există doar patru Evanghelii pe care biserica le consideră ca fiind revelate divin. [2] Oricum, Clement din Alexandria a citat din cărțile Noului Testament de aproximativ 16 ori mai mult decât din celelalte lucrări. [3] În ceea ce-l privește pe Origen, chiar dacă el a citat și din scrieri precum Evanghelia lui Petru sau Evanghelia după Evrei, acesta nu le-a considerat niciodată ca fiind canonice. Mai mult, el a declarat că doar cele patru Evanghelii ale Noului Testament au autoritate divină, spre deosebire de celelalte două amintite anterior. [4]

Bibliografie:

[1] Barton, The Spirit and the Letter, 14–24; Franz Stuhlhofer, Der Gebrauch der Bibel von Jesus bis Euseb: Eine statistische Untersuchung zur Kanonsgeschichte, Wuppertal: Brockhaus, 1988 

[2] Eusebiu, Istoria bisericească, 6.14. 5-7

[3] M. Hengel, The Four Gospels and the One Gospel of Jesus Christ, Harrisburg, PA: Trinity, 2000,17-19; J. A. Brooks, Clement of Alexandria as a Witness to the Development of the New Testament Canon, SecCent 9 (1992): 41-55

[4] Eusebiu, Istoria bisericească, 6.25. 3