Ucenicii Mântuitorului erau familiarizați cu legământul iudaic (al cărui exponent este Moise), care s-a păstrat și în formă scrisă, nu doar orală (Exod 25:16; Deuteronom 10:2; Deuteronom 31:9; Iosua 24:26). De altfel, toate revelațiile pe care Dumnezeu le-a descoperit evreilor prin profeți s-au păstrat în cărțile Vechiului Testament (Isaia 30:8; Habacuc 2:2; Ieremia 30:2). El a dorit ca aceste lucruri să rămână scrise ca mărturie pentru generațiile care vor urma. Mai mult, Dumnezeu le-a interzis evreilor să modifice ceea ce a fost scris, sub amenințarea pedepsei divine (Deuteronom 4:2,12:32; Proverbe 30:6). În altă ordine de idei, dacă analizăm cu atenție istoria poporului iudeu, observăm că mai întâi Dumnezeu i-a salvat pe evrei din robia egipteană și abia apoi a încheiat cu ei un legământ. Când Dumnezeu le-a dat israeliților cele zece porunci, pe muntele Sinai, El le-a amintit de faptul că i-a eliberat de sub stăpânirea lui Faraon (Exod 20:2). Prin urmare, Legea iudaică este un rezultat al actului de răscumpărare a lui Dumnezeu. Autoritatea vechiului legământ a fost întărită de Însuși Dumnezeu, care și-a dovedit măreția și puterea atunci când i-a eliberat pe iudei din mâna lui Faraon. Așa cum ne arată și Michael J. Kruger (în cărțile sale menționate în articolul introductiv), Vechiul Testament ne prezintă modul în care Dumnezeu a interacționat cu poporul iudeu, urmând tiparul Răscumpărare-Revelație.

          Fiind iudei, ucenicii erau convinși că Mesia cel așteptat de evrei, despre care au profețit proorocii Vechiului Testament, este Isus Hristos. Mântuitorul a pus capăt „exilului” poporului iudeu, oferindu-i eliberarea de sub robia păcatului. Împărăția lui Dumnezeu, mult așteptată de către evrei, venise (Matei 11:2-6; Marcu 1:15; Luca 4:16-21; Luca 2:25-38; Ioan 1:41; Ioan 4:25-26; Faptele Apostolilor 1:6; Isaia 61:1-2). Mai mult, există unele asemănări foarte interesante între viața lui Isus Hristos și cea a marelui profet Moise. Ca și Moise, și Isus Hristos a stat un timp în Egipt (Matei 2:14-15, Osea 11:1) și și-a început lucrarea în deșert, fiind botezat de Ioan Botezătorul (Isaia 40:3; Matei 3:1-17). Apoi, Mântuitorul a oferit explicații foarte profunde ale Legii lui Moise, în Predica de pe Munte (Matei 5:1-7:29). Asemenea lui Moise, Isus Hristos era văzut de către unii conaționali de-ai Săi ca un mare profet (Luca 24:19; Faptele Apostolilor 3:22). Însă, spre deosebire de Moise, Mântuitorul le-a dat israeliților adevărata mană cerească (Ioan 6:31-33). Isus Hristos s-a întâlnit cu Moise pe muntele schimbării la față (Luca 9:28-36). Dar Mântuitorul nostru este mai mult decât un profet, măcar că se pot face unele paralele între lucrarea Lui și cea a marelui profet al poporului evreu.

          Vechiul Testament a profețit despre venirea lui Mesia, însă s-a încheiat fără un răspuns la aceste profeții. Mai mult, au urmat 400 de ani de tăcere, timp în care Dumnezeu nu le-a mai vorbit evreilor prin prooroci. Din acest punct de vedere, Noul Testament este o continuare firească a Vechiului Testament. Apostolul Matei și-a început prima carte a Noului Testament vrând să arate că Isus Hristos este moștenitorul legitim al tronului lui David. Matei a dorit să ne transmită că istoria salvării poporului iudeu, începută în Vechiul Testament, se împlinește prin lucrarea și viața Mântuitorului. Apostolii erau convinși de faptul că Mesia (Isus Hristos) a adus cu El un mesaj divin, o învățătură dumnezeiască, așa cum ne spun și profeții Vechiului Testament (Isaia 61:1-3). Ucenicii erau conștienți că Isus Hristos a încheiat un nou legământ cu toți cei care cred în El (nu doar cu iudeii), în baza jertfei Sale de pe Golgota și a învierii Sale (Luca 22:20; Faptele Apostolilor 11:18). Iudei fiind, apostolii Mântuitorului cunoșteau modelul după care a apărut legământul iudaic în Vechiul Testament (după tiparul Răscumpărare-Revelație). Dacă evreii au primit Legea în format scris, după ce Dumnezeu i-a răscumpărat din mâna lui Faraon, cu atât mai mult biserica creștină era îndreptățită să primească documentele legământului cel nou (canonul Noului Testament). Prin moartea și învierea lui Isus Hristos, omenirea a fost eliberată de sub blestemul păcatului. Însă Isus Hristos reprezintă mai mult decât un profet. El este Fiul lui Dumnezeu și este Mijlocitorul unui legământ mai bun decât legământul cel vechi (Evrei 3:1-6, Evrei 7:22). Prin urmare, pentru creștini era normal să aibă acces, și în format scris, la revelația din partea Celui care i-a eliberat de sub robia păcatului. De aceea, urmând modelul profeților din vechime, apostolii au dorit să păstreze în formă scrisă atât mesajul divin al Mântuitorului, cât și legământul pe care El l-a făcut cu întreaga omenire. Dumnezeu i-a călăuzit pe ucenici să scrie ceea ce El le-a descoperit (Apocalipsa 1:11; Luca 1:3-4; Iuda 1:3; Ioan 20:31), pentru ca aceste mărturii să îi aducă și pe alții la mântuire și să ajute bisericile creștine să crească din punct de vedere spiritual. Precum profeții din vechime, și apostolii au interzis modificarea textelor pe care le-au redactat, sub amenințarea judecății divine (Apocalipsa 22:18-19). La fel cum Legea iudaică era citită periodic în vechime (Deuteronom 31:10-13), cărțile Noului Testament erau trimise bisericilor creștine, pentru ca enoriașii să se familiarizeze cu ele (Coloseni 4:16; 1 Tesaloniceni 5:27).

          Apostolii au scris pentru ca mărturiile lor să rămână nealterate și după moartea lor (2 Petru 1:13-15; 2 Timotei 4:5-6), iar tradiția orală nu era de mare folos în această situație (cu toții cunoaștem povestea telefonului fără fir). Tot astfel, tradiția orală nu-i ajuta pe ucenici să-și îndeplinească mandatul primit de la Isus Hristos, de a evangheliza întreaga lume (Matei 28:18-20). Audiența apostolilor nu era compusă doar din cei cu care puteau interacționa în timpul vieții lor, în locurile unde puteau fi prezenți. De fapt, audiența lor se întinde dincolo de timp, spațiu sau generații de oameni. Pentru a împlini mandatul Mântuitorului, ucenicii trebuiau să găsească o modalitate prin care mesajul lor să nu fie limitat de spațiu sau timp. Ei au apelat la aceeași strategie folosită de profeții Vechiului Testament, păstrând revelațiile primite de la Dumnezeu în formă scrisă. În acest fel, apostolii și-au împlinit mandatul dat de Isus Hristos, căci la aproximativ 2000 de ani distanță, Evanghelia mântuirii a ajuns și la generația noastră.