Lumea în care trăim devine pe zi ce trece tot mai nesigură. Și când afirm acest lucru, mă refer la războaiele care, pe alocuri, decimează vieți de oameni. Apoi sunt crizele politice și economice care ne afectează viața într-un fel sau altul. Există multă instabilitate în lumea noastră, iar oamenii aleargă după bunăstare și își caută fericirea personală. Însă, în ciuda zbaterii și căutărilor mulțimilor, lucrurile merg tot mai rău. Dincolo de toate scenariile sumbre ce se conturează la orizontul omenirii, rămâne totuși o realitate care mă determină să meditez și să aprofundez.

Și când spun acest lucru, mă refer la iubirea de neînțeles a lui Dumnezeu pentru noi toți. Este cu adevărat uimitor faptul că, într-o lume marcată de răutate, iubirea divină încă îi mai atinge, în mod delicat, pe oameni. Dumnezeu ne iubește și dorește să ne salveze – acesta este marele adevăr revelat pe paginile Sfintelor Scripturi. Nu se poate explica în totalitate de ce ne iubește El atât de mult și de ce a riscat totul, în persoana Fiului Său, pentru a ne oferi mântuirea în dar.

Există o concepție foarte greșită, și anume că tot Vechiul Testament ar fi doar despre dreptatea și pedepsele pe care Dumnezeu le aplica oamenilor. Îmi aduc aminte că, atunci când am citit cu ani în urmă Vechiul Testament, la o primă vedere destul de superficială, am avut aceeași impresie, însă, de-a lungul timpului, aprofundând cărțile Vechiului Testament, am înțeles că acolo se vorbește foarte mult și despre dragostea lui Dumnezeu. Manifestarea dreptății lui Dumnezeu apare atunci când iubirea nu mai poate face nimic pentru a-i salva pe oameni.

După căderea în păcat a primilor oameni, apare în Geneza 3:15 prima făgăduință mesianică:

„Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei; ea îți va zdrobi capul, iar tu îi vei străpunge călcâiul.”

De atunci, oamenii au început să înțeleagă că Dumnezeu Îl va trimite pe Mesia pentru a-i izbăvi. Prin tot serviciul jertfelor și al ritualurilor de la templu, străbate ca un fir roșu tema mântuirii prin credință și har. Totul este despre Evanghelie, iar Dumnezeu Se descoperea oamenilor prin tot ceremonialul jertfelor, încercând să-i facă să înțeleagă că El îi iubește și dorește să-i mântuiască din păcatele lor.

Unul dintre cele mai magistrale pasaje din Vechiul Testament, în acest sens, este cel din Isaia 53, unde ni se relatează despre jertfa de pe Golgota cu o acuratețe ce uimește și fascinează. Citind acel capitol, ai impresia că profetul Isaia a stat lângă crucea lui Iisus și a contemplat iubirea și sacrificiul Său. De aceea, pe drept cuvânt, a fost numit „evanghelistul Vechiului Testament”. Este uimitor cum Dumnezeu le-a vorbit oamenilor din vechime.

Cercetătorii Bibliei spun că textul de aur al Vechiului Testament este cel din Ieremia 31:3:

„Domnul mi Se arată de departe: «Te iubesc cu o iubire veșnică, de aceea îți păstrez bunătatea Mea. »”

Prin acest sublim verset descoperim dorința lui Dumnezeu de a se apropia de oameni și de a le oferi bunătatea și iubirea Sa. Uimitor este faptul că Dumnezeu îi caută pe oameni pentru a le oferi mântuirea în dar, dincolo de toate speranțele noastre pentru o viață mai bună, care, într-o zi, vor fi răpuse de contextul sumbru al lumii în care trăim. Putem medita la cea mai mare speranță, care nu va fi răpusă niciodată de Diavol și agenții săi: marea perspectivă de a putea trăi în Noul Ierusalim, orașul construit de Dumnezeu pentru toți cei ce Îl iubesc. Este ceva ce depășește capacitatea omului de a înțelege.

De aceea, unii devin necredincioși și spun că este un basm, că așa ceva nu se poate. Alții afirmă că răutatea noastră este prea mare și că, din această cauză, Dumnezeu va distruge lumea, iar mântuirea nu va mai exista. Este adevărat că răutatea crescândă din inimile unor oameni poate întuneca speranța mântuirii din inimile altora. Dar aceasta nu înseamnă că, prin prisma iubirii lui Dumnezeu, nu avem perspective minunate privind viitorul nostru.

Dumnezeu ne caută și astăzi, în mijlocul vacarmului din marile orașe sau în cele mai umile locuri ale lumii, acolo unde ne desfășurăm viața. Revelația iubirii lui Dumnezeu pentru om ia amploare atunci când trecem de la Vechiul Testament la Noul Testament, unde descoperim că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat și a trăit printre oameni. Citeam că teologii și comentatorii Noului Testament sunt în unanimitate de acord că tema cea mai des abordată de Iisus a fost iubirea lui Dumnezeu, căutând omul pierdut pentru a-l salva.

Dincolo de orice circumstanțe politice și religioase, iubirea lui Dumnezeu poate atinge inimile cele mai decăzute, iar uneori se întâmplă minunea nașterii din nou. Viața lui Iisus ne învață, mai presus de orice, că Dumnezeu este dragoste și că dorește să ne mântuiască. De aceea, ne oferă din abundență harul Său. Textul de aur al Noului Testament, din Evanghelia după Ioan 3:16, ne revelează în mod deplin acest lucru:

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.”

În fața unei iubiri atât de mari, răspunsul omului trebuie să fie cel al credinței și al deschiderii inimii, pentru ca dragostea divină să-l poată transforma într-o făptură nouă. Tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru ca noi să fim mântuiți este uimitor. Privim Golgota, cu toată măreția sacrificiului lui Iisus, și ne minunăm. Contemplând iubirea care S-a jertfit acolo, începem să înțelegem că Dumnezeu și-a făcut partea pentru ca noi să fim mântuiți.

Următorul pas este partea noastră, care constă în acceptarea harului salvator și înțelegerea faptului că mântuirea este doar prin credință și har. Faptele bune sunt doar o manifestare a faptului că am primit harul Său în inimile noastre. Dacă, în cadrul Planului de Mântuire, Dumnezeu a făcut totul ca omul să fie mântuit, există și o parte a noastră pe care trebuie să o împlinim pentru a rămâne în dimensiunea harului. În cadrul procesului de mântuire există o lucrare de restaurare a ființei umane, iar aici omul își face partea, având loc o conlucrare divino-umană.

Acest aspect l-a evidențiat foarte bine apostolul Pavel în epistolele sale. De exemplu, în Filipeni 2:13 stă scris:

„Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința, și înfăptuirea.”

Doar conlucrând cu Hristos putem întoarce spatele păcatului și putem reflecta iubirea Sa într-o lume a răutății și a perversității morale. Prin fiecare răsărit de soare, prin fiecare anotimp al primăverii, prin fiecare ciripit al păsărelelor, prin tot ce e frumos în natură, Dumnezeu ne spune că ne iubește. Iar acest lucru devine și mai evident la nivelul conștiinței noastre.

Îmi aduc aminte de un om care părea foarte dur și își trăia viața, cel puțin după aparențe, departe de Dumnezeu. Într-o ocazie, într-un cadru religios, fiind la sfârșit de an, când oamenii evocau promisiunile lui Dumnezeu, afirmând că au văzut cum multe dintre ele s-au împlinit în viața lor și sperând că și în viitor se vor împlini, acel om s-a ridicat și a spus:

„Dumnezeu îmi spune mereu că mă iubește, și asta mă uimește foarte mult!”

Au trecut mulți ani de atunci, dar îmi aduc aminte că, auzindu-l pe acel om dur vorbind despre iubirea lui Dumnezeu în dreptul său și simțind sensibilitatea și uimirea din glasul lui, am rămas profund impresionat. Mult timp după aceea m-a urmărit imaginea acelui om solid și dur, spunând că Dumnezeu îl iubește.

Este de-a dreptul uimitoare puterea iubirii lui Dumnezeu, care transcende spațiul și timpul și ajunge la noi, cei obosiți și stresați de viața chinuitoare pe care o ducem în contextul păcatului și al suferinței. Iubirea Sa ne atinge încă delicat inimile, pentru ca ființa noastră să poată vibra și să dorească o viață nouă în Iisus Hristos.