Frica şi ascunderea merg mâna în mână, ca şi adolescenţa cu hormoni. Prima situţie de frică înregistrată vreodată reflectă acest adevăr: Unde eşti, Adame?

   Ţi-am auzit glasul în grădină şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns.

   Şi de atunci, ne tot ascundem - în spatele unor zâmbete false, în spatele unor cuvinte în care nu credem, în cea mai mare parte în spatele lucrurilor pe care le simţim cu adevărat, dar refuzăm să le spunem.

   Când eram copil, părinţii ne puneau pe mine, pe fratele meu şi pe sora mea să jucăm JOCUL TĂCERII.  Cred că ştiţi regulile: Cine poate păstra tăcerea mai mult timp, câştigă. Este un joc care place părinţilor.

   Într-o zi jucam acest joc - ore întregi, noi copiii fiind foarte buni la acest joc - când mi-am dat seama de un lucru: EU NU TREBUIE SĂ JOC JOCUL TĂCERII.

   - Nu trebuie să joc pentru că... nu prea cred că părinţii mă vor pedepsi pentru că am vorbit.

   - Nu trebuie să joc pentru că... chiar dacă m-ar pedepsi, nici o pedeapsă nu poate fi mai rea decât să stai pe bancheta din spate a maşinii fără să scoţi o vorbă, kilometru după kilometru...

   - Nu trebuie să joc pentru că... am şaptesprezece ani şi deja mi se pare ridicol.

   Nu-mi place să spun asta, dar câteodată - pentru motive cu totul diferite acum - joc încă jocul tăcerii. Prea des refuz să spun ceea ce gândesc sau simt cu adevărat, din cauza fricii. Mă tem de ce ar putea gândi cineva despre mine... sau mă tem de durerea generată de conflictul care s-ar putea genera... sau mă tem că va trebui să investesc mai multă energie în refacerea unei relaţii decât sunt gata să investesc.

   Joci jocul tăcerii când pretinzi că un anumit lucru nu te deranjează, când de fapt nu este aşa... sau când pretinzi că eşti de acord cu cineva, când de fapt nu eşti... sau când te prefaci că nu-ţi pasă, când de fapt, îţi pasă...

   Oamenii din biserici sunt adesea foarte buni la acest joc al tăcerii, în numele păcii. De fapt, nu este o pace adevărată, este doar absenţa conflictului, posibilă prin ascunderea adevărului.

   Cunosc cupluri care au jucat acest joc cu anii. Îl joacă pentru a evita certuri, dar în acest fel evită şi intimitatea.

   Cunosc angajaţi care joacă jocul tăcerii la locul de muncă - îl joacă pentru a evita să facă valuri sau să legene barca, dar şi ei petrec ani de zile în frustări şi resentimente.

   Cunosc creştini care joacă jocul tăcerii cu vecini şi prieteni care nu vin la biserică. Poate evită ruşinea sau respingerea - dar pierd şansa de a împărtăşi credinţa lor şi de a oferi viaţă spirituală celor îndepărtaţi de Dumnezeu.

   Mă întreb CU CINE JOCI TU JOCUL TĂCERII? Cu un şef?  Cu un soţ sau cu o soţie? Cu o rudă? Cu un copil cu voinţă puternică? Cu un coleg de serviciu? Cu un personaj autoritar?

   În spatele jocului tăcerii se află întotdeauna frica.